Băiatul din vecini *

Capitolul 20

Să înceapă jocul! 

        Am fugit de el. Asta a fost singurul lucru pe care l-am putut face. Pur și simplu am fugit și încă fug. Timp de o lună l-am evitat cât de mult am putut. Ali m-a înscris în tot felul de activități care m-au ținut ocupată.

        Școala începe în două zile, iar eu colind magazinele din mall. Ali e de părere că am nevoie de haine noi dacă vreau să îmi duc planul la bun sfârșit. Dacă problema cu Adam o ignor cu desăvârșire, pe cea cu Camil nu. Am de gând să îi "răpesc " ceea ce consideră ea important... și anume " Titlul de regină a școlii ". Știu că răzbunarea e arma prostului, dar am de gând să fiu și eu măcar o dată proastă. Dacă ea încă crede că se poate juca cu mine cum vrea... se înșală amarnic. 

        Am decis împreună cu Ali să îi demonstrăm cât de josnică e. Dacă micuța Kate cea tocilară nu s-ar fi coborât la nivelul ei, Kate cea de acum o va face într-o mică măsură. Am de gând să îmi păstrez notele la stadiul în care se aflau până acum, dar am de gând și să câştig simpatia celor din jur. Ali m-a ajutat să îmi câștig încrederea în mine si să învăţ să-mi țin capul ridicat. O să îi fiu veșnic recunoscătoare pentru asta.

         După câteva ore obositoare petrecute în mall, ne-am întors acasă încărcate de o grămadă de plase. Am urcat în cameră unde am aranjat toate hainele pe umeraș. După ce am terminat de despachetat mi-am luat o pereche de colanți, o bustieră, bluza de trening și nelipsiții teniși și am plecat la alergat. Am început să fac asta destul de des de când nu îl mai am pe Adam prin preajmă. M-a ajutat să îmi canalizez toate sentimentele în ceva și să nu mă gândesc la ele. De fiecare dată când îmi vine să plâng, ies în parc și alerg.

       Am intrat pe aleea parcului și m-am așezat pe prima bancă liberă. Mi-am legat tenișii bine, mi-am pus căștile în urechi și am început să alerg. Parcul e destul de mare. Trei sau patru ture mă vor epuiza îndeajuns încât să merg acasă și să mă arunc în pat. La a treia tură de parc am decis să merg spre locul de joacă unde se afla un mic magazin. Am nevoie de o sticlă de apă... gâtul meu e uscat complet. M-am oprit în dreptul micului chioșc de unde am cumpărat o sticlă apo m-am îndreptat spre o bancă liberă din apropiere. M-am relaxat câteva minute, apoi mi-am continuat ritualul de alergat. 

        După alte două ture m-am oprit respirând cu greu. Am luat câteva guri bune de aer apoi am pășit spre ieșirea. După câțiva pași în încheietura mea a fost prinsă într-o strângere puternică și am fost de pe aleea parcului. M-am întors speriată spre persoana care a făcut asta, iar respirația mi s-a oprit imediat. Nu sunt capabilă să scot nici un sunet. Stau înlemnită și privesc persoana din fața mea... persoana pe care am evitat-o timp de o lună.

—Kate, ești bine? Calmează-te nu îți fac nimic.

          I-au o gură zdravănă de aer și mă trag din strânsoarea lui. Îi întâlnesc privirea pentru câteva secunde, dar imediat simt cum lacrimile mi se adună. Nu am mai plâns din ziua în care ne-am întâlnit în parc și nu am de gând să o fac acum. Nu am de gând să îi arăt cât de mult m-a rănit și cât de slabă sunt. După câteva secunde în care privirea sa o caută disperată pe a mea, îmi ridic încet capul:

— Adam, ce cauți aici?

—Vreau să vorbim.

—Nu avem ce vorbi... pleacă te rog și lasă-mă în pace. Ți-am spus tot ce am avut de spus.

—Acum e rândul meu să vorbesc.

— Adam, nu vreau să vorbesc cu tine, te rog lasă-mă. S-a terminat totul, nu ți-a ajuns cât te-ai jucat cu mine?