Băiatul din vecini *

Capitolul 7

~ Adam P.O.V. ~

Ascultați: 

Agust D – so far away feat. SURAN

       După cele treizeci de ture pe care l-am făcut singurul lucru pe care sunt capabil să îl mai aud sunt bătăile frenetice ale inimii mele. Să călcăm antrenorul pe nervi nu a fost una dintre cele mai bune idei ale noastre.

       Mă îndrept spre vestiar fără alte comentarii pregătit să dispar de aici până nu se răzgândește iar și ne mai pune să alergăm încă vreo treizeci de ture. După un duș rapid mă îmbrac și dispar pe ușă obosit dar nu înainte de a le promite celorlalți că ne vedem la petrecerea din seara asta pentru a profita de weekend-ul liber.

       Parchez mașina în fața casei și mă îndrept direct spre camera mea în speranța ca o să pot să dorm măcar o oră înainte de a pleca din nou. Îmi arunc geanta cu echipamentul într-un colț al camerei și nu ezit să îmi arunca și tricoul în același loc și mai ales nu ezit sa cad direct în pat. Îmi închid obosit, dar nu reușesc să îmi relaxez corpul destul încât să adorm. Oftez frustrat o dată ce imaginile și amintirile dau buzna în mintea mea și privesc tavanul alb al camerei pentru câteva minute în speranța că totul o să dispară și o să pot să dorm.

       Din păcate corpul meu nu vrea să coopereze cu dorințele mele și imediat ce îmi închid ochii imaginile cu Kate îmi apar în minte. Zâmbesc nostalgic când îmi amintesc cum obișnuia să râdă și mai ales să roșească la orice lucru care ieșea din gura mea sau a lui Eliot. Zâmbesc când îmi aduc aminte cum obișnuia să se ascundă la pieptul meu de fiecare dată când ceva nu îi plăcea, zâmbesc când îmi amintesc cum petreceam ore întregi râzând fără motiv și zâmbesc din nou când îmi aduc aminte cum își dădea ochii peste cap de fiecare dată când era frustrată.

       Mână mi se îndreaptă involuntar spre buze o dată ce imaginile cu noi sărutându-ne îmi apar în minte și zâmbesc din nou. Frustrarea mi se citește pe față o dată ce totul dispare și orice amintire plăcută se transformă în praf. Singurele imagini care mi se învârt acum prin minte sunt cu ochii ei, ochii ei plini de lacrimi și frustrare când m-a văzut și fără vreun avertisment a izbucnit în plâns. Singurul lucru vizibil în ei era dezamăgirea. Nu am știu cum să reacţionez așa că am rămas tăcut. Am rămas tăcut până ce mi-a aruncat telefonul în față și mi-a spus că s-a terminat. A dispărut într-o secundă, fără să îmi dea timp nici să clipesc și a trântit ușa camerei mele urmată de cea a casei. A fugit, a dispărut din viața mea la fel cum a apărut, pe neașteptate. Nu am pe cine să învinovățesc în afară de mine. Poate dacă aș fi reușit să leg două cuvinte totul ar fi fost diferit, poate m-ar fi ascultat, poate mi-ar fi dat o șansă să spun ceea ce s-a întâmplat. Dar nu, până și eu sunt conștient că oricum aș fi pus problema nu cred că m-ar fi iertat și probabil aș fi făcut mai mult rău decât bine. Mergeam deja pe gheață subţire și tot ce a fost nevoie a fost o mică crăpătură să distrugă totul și să mă facă să realizez cât de prost am fost.

— La naiba! Înjur din nou și îmi acopăr fața cu mâinile.

       Nu ar fi trebuit niciodată să o las să se îndepărteze de mine, să o las să fugă, să o pun pe locul doi în fața iluziei că totul o să fie bine. Nu am realizat până nu a fost prea târziu că tot ceea ce am reușit a fost să o rănesc. Fiecare ceartă, fiecare cuvânt rostit din frustrare, fiecare ușă trântită și fiecare lacrimă au fost doar vina mea. Ziua în care într-un final a renunțat să se mai lupte cu morile de vânt, ziua în care a decis că renunțe la noi, să renunțe la tot ceea ce a fost și ce ar fi putut fi m-a lovit ca o palmă peste față, ca o găleată cu apă îngheţată într-o zi toridă de vară.