Băiatul din vecini *

Capitolul 1

Trecut, prezent, viitor

       Mă uit cu amărăciune la poza de pe noptiera patului și încerc să îmi dau seama cum am ajuns în situația asta. Cum am putut să cred că totul o să fie bine și mai ales cum am putut să fiu atât de naivă. Oftez pentru a nu știu câta oară în ultimele ore și întorc rama foto cu fața în jos. Nu mai pot să privesc fotografia fără să mă gândesc la tot ce a fost și la tot ceea ce s-a întâmplat. Totul părea să fie perfect, prea perfect pentru a fi real. Zâmbeam, păream fericiți, nu credeam vreodată că toată fericirea se poate transforma într-o clipă în tristețe, într-o durere sufletească care te macină pe suflet lăsând răni adânci.

        Pumnii mi se strâng și am nevoie de câteva respirații adânci pentru a mă calma. Nu pot să cedez acum. Mi-am promis că nu o să o fac, că o să fiu puternică și nu o să dau înapoi, nu o să cedez tentației și nici nu o să dau satisfacție nimănui.

        Îmi deschid ochii mult mai calmă și fără nicio ezitare îmi scot trolerele de sub pat. Înainte de a mă îndrept spre șifonier și a începe să împachetez fiecare articol vestimentar pe care îl dețin, îmi ataşez ipod-ul la micuța boxă aflată pe birou. Taylor Swift acoperă liniștea apăsătoare din jurul meu în timp eu încep să îmi adun lucrurile.

        Am nevoie de câteva ore bune pentru a termina de împachetat în mare parte tot cea ce am adus cu mine și îi sunt recunoscătoare lui Eliot în momentul în care bate la ușa camerei mele cu o pizza mare în mână.

— Tocmai mi-ai salvat viața, e tot ce spun înainte de a sari pe cutia cu pizza.

Eliot mă privește amuzat în timp ce înaintează în camera mea.

—Ai nevoie de ajutor? Nu am realizat niciodată cât de multe lucruri ai.

       Dau din cap în semn că nu în timp ce mai mușc o data din felia de pizza. Eliot continua să privească în jur și mă încrunt în momentul în care realizez că și-a oprit privirea pe rama foto de mai devreme. Ridică poza de pe noptieră făcându-mă să mă încrunt.

—De ce mai ai asta?

        Întrebarea îmi este adresată pe un ton sever și nu pot să remarc că și el a avut aceeași reacţie ca și mine.

—Nu știu, e tot ce spun și mă afund din nou în bucata mea de pizza.

—Uneori nu te înțeleg. De ce îți place să te torturezi singură?!

—Nu îmi place... E una dintre pozele care mă fac să cred că nu totul a fost o minciună. Nu poți să îmi spui că ai lăsat totul la o parte și mai ales că ai uitat.

—Nu am să o fac. Ar fi o ipocrizie din partea mea, îmi răspunde pe un ton de data asta mai puțin aspru, oftând și așează poza la fel cum a găsit-o înainte de a se așeza lângă mine în pat.

—Crezi că poți face asta?

        Aceeași întrebare îi păsăreşte buzele pentru a nu știu câta oara de când am luat decizia de a pleca.

—Nu am altă opțiune. Nu mai este vorba daca vreau sau nu. Trebuie să fac asta!

—Kate...

—Nu Eliot, nu o să mă răzgândesc. Am luat o decizie în ziua aceea și nu am de când să mă abat sau să dau înapoi.

       Fratele meu oftează din nou făcându-mă să zâmbesc. Amândoi am deprins un obicei prost în a face asta.

—Îmi fac doar griji. Kate, nu vreau să te arunci cu capul înainte în asta dacă nu ești sigură sută la sută. Nu o să pot să fiu acolo să te protejez.