Băiatul din vecini *

Epilog

Epilog 

—Ali ! Țip spre prietena mea care nu se mai oprește din împachetat haine. Acolo nu avem un dulap la fel de mare ca aici.

—Taci Kate! O fată nu are niciodată suficiente haine și truse de machiaj.

        Îmi dau ochii peste cap și o las baltă. Cu Ali nu o să câștig niciodată. A început să facă bagajele de o săptămână. Nu știu ce îi ia atât, la cămin nu avem spațiul pe care îl avem aici și probabil jumătate dintre lucrurile pe care le-a împachetat vor rămâne în bagaj.

        De când am aflat că am fost acceptați la University of Exeter. Ali a început să facă bagaje și cumpărături. Cea mai mare bucurie a fost în momentul în care am aflat că suntem toți patru acceptați. Am vrut să îi îndeplinim visul lui Eliot după ce acesta a rămas acasă pentru Ali, așa că am trimis scrisorile fără să știe el. Când i-am spus că am fost acceptați ne-a întrebat dacă ne batem joc de el. După a sărit și ne-a îmbrățișat pe toți. Eliot o să urmeze cursurile de Business Management, Adam cele de arhitectură, eu Management and Marketing, iar Ali după cum ne așteptam Fashion Desing.

         Am ales să stăm la cămin pentru a putea trai " viața de student " așa cum se cuvine. Ali și cu mine vom împărți o cameră, în timp ce fratele meu va sta împreună cu Adam. Probabil cei doi vor întoarce căminul pe dos. Dacă mai sunt câțiva ca ei probabil după prima noapte vom dormi sub cerul liber... și înstelat de preferat.

—Haide Ali, trebuie să plecăm spre aeroport. O să ratăm avionul.

—Încă cinci minute, mamă.

          Îmi rotesc ochii pentru a zecea oară pe ziua de azi și pășesc spre ușă.

—Cinci minute nu mai mult! Merg să văd dacă băieții sunt gata.

         Odată ce mi-am avertizat prietena mă răsucesc pe călcâie și pornesc spre camera lui Eliot.

— Bună frumoaso!

         Adam mă întâmpină zâmbitor și mă trage în braţele sale în timp ce Eliot chicotește.

— Nu credeam că o să apuc ziua în care o să o văd pe Kate cu un băiat, îmi aud fratele bolborosind.

—Uită-te bine la noi. Sunt băiat și ea e a mea. Sunt un fraier al naibii de norocos.

         Eliot începe să râdă, iar eu mă înroșesc.

—Taci vierme! Țip în momentul în care văd cât de mult se amuză pe seama mea. Sunteți gata?

—Da. Acum coborâm bagajele.

—Ok. Mă duc după Ali. I-a cam expirat timpul.

           După alte zece minute reușesc să o scot pe Ali din casă și să punem bagajele în taxi. Ali și Adam își iau rămas bun de la mama lor în timp noi facem același lucru cu bunica. Nu pot să cred că a venit timpul să părăsim casa în care am copilărit, dar știu că fără sacrificii nu o să câștigăm nimic.

          Cu o ultimă privire spre casă și un sărut aruncat înspre bunica, șoferul taxiului pornește spre aeroport lăsând în urmă o grămadă de amintiri.

***

          După 12 ore infernale de zbor și alte două ore până în orașul care ne va deveni o a doua casă, taxiul oprește în fața porților universității.

—Asta e,  îl aud pe Eliot mormăind. Sunteți gate?

         Dăm afirmativ din cap, iar după ce bagajele ne sunt înmânate pășim spre recepția facultății. Suntem întâmpinați de două doamne drăguțe și o grămadă de studenți care mișună în jur mai ceva ca furnicile.

          După ce ne prezentăm actele una dintre doamne ne înmânează cheile și ne conduce spre camera noastră. Intram într-o clădire destul de mare și după cum se vede e și dotată cu tot ce e necesar.

— Acesta e căminul 12 D. Căminul unde veți sta, iar camera voastră este la etajul doi, camera 315.

          Îi mulțumim doamnei, iar apoi ne îndreptăm spre camera noastră. Ali deschide ușa cu grijă, iar odată ce vede interiorul începe să țipe.

— E exact ce mi-am dorit. Nici prea mare nici prea mică. O să fie perfect.

         Intru în cameră în urma lui Ali și pot spune că sunt de aceeași părere cu ea. E perfect.

         După jumătate de oră de aranjat decid că am nevoie de o sticlă mare de apă și decid că ar trebui să cobor la automatul de la parter.

          Pășesc încet pe ușa camerei, dar nu reușesc să fac decât doi pași până mă lovesc de un corp solid și fac din nou cunoștință cu podeaua. Îmi ridic privirea enervată, dar toată starea îmi dispare în momentul în care văd de cine m-am lovit.

— Hei Kate.

         Adam mă ajută să mă ridic râzând.

—Ce cauți aici?

— Avem camera de lângă voi.

—Vorbești serios?

—Da.

— Mhmm... atunci hei din nou Băiatul din vecini.

           Adam începe să râdă și mă trage în brațele sale, apoi mă sărută.

— Ne-am întâlnit la fel ca în acea zi... ziua care m-a făcut cel mai fericit și norocos băiat de pe pământ.

Sfârşit!

~ Partea a doua este în scriere. ~