Băiatul din vecini *

Capitolul 16

Nu știu ce vreau 

        Mă trezesc destul de buimacă și sincer nu vreau să mă ridic din pat sau să dau față în față cu ceilalți. Conversația de aseară îmi revine în minte și nu sunt sigură ce ar trebui să fac. Adam doarme liniștit pe partea cealaltă a patului și reușesc destul de greu să îi îndepărtez mâna din jurul meu. Oftez o dată ce sunt liberă și îmi apuc telefonul de pe micuța noptieră aflată lângă pat. Ceasul indică 6 jumătate făcându-mă să oftez din nou. Nu știu de ce sunt trează la ora asta, dar anxietatea și toate evenimentele din seara trecută revin în forță în mintea mea făcându-mă să îmi închid ochii în speranța de a le face să dispară.

        Zece minute mai târziu mă dau bătută realizând că nu am nici o șansă să adorm din nou. Evenimentele din seara trecută mă fac să mă simt neliniștită și puțin frustrată. Nu sunt pregătită să mă prefac că nimic nu s-a întâmplat între noi, dar nici să trec peste tot ceea ce ne-a despărțit fără să mă gândesc de două ori. Amândoi știm că lucrurile nu au fost roz și nici nu sunt. Un "îmi pare rău", "e vina mea" și "te iubesc" nu o să schimbe evenimentele din ultimul an. Nu sunt gata să îi iert și sincer nu știu dacă sunt pregătită să încerc să repar și să readuc la viață ceea ce a fost.

        Răsuflu exasperată și mă ridic din pat. Am nevoie de puțin aer curat și mai ales să îmi limpezesc gândurile. Nu regret ceea ce s-a întâmplat, dar trebuie să iau o decizie singură. Trebuie să mă gândesc serios dacă vreau să lupt sau nu. Ceea ce s-a întâmplat aseară nu se mai poate repeta pentru că o dată ce o luăm pe drumul asta, nu mai este cale de întoarcere.

       După ce îmi adun lucrurile, părăsesc camera și pornesc spre casă. Eliot mi-a trimis un mesaj întrebându-mă dacă sunt ok, dar nu i-am răspuns. Cel mai probabil o să primesc o morală pentru asta și o să mă facă să mă simt prost pentru că i-am ratat așa numita petrecere. Oftez din nou știind că mă așteaptă o zi lungă.

       Câteva minute mai târziu ajung în confortul camerei mele și nu ezit să mă arunc în dus. Spre ușurarea mea toată lumea doarme ceea ce nu mă surprinde ținând cont că probabil nu s-au întors acasă mai repede de 3, 4 dimineața. Îmi arunc hainele pe podeaua băii, îmi prind părul într-un coc în vârful capului și intru în dus în speranța de a mă mai liniști. Simt nevoia de a țipa dar în circumstanțele actuale asta ar însemna un război de toată frumusețea cu Eliot. Apa caldă că relaxează puțin, dar nu îndeajuns încât să mă oprească din a gândi prea mult. Poate ar trebui să fac un duș cu apă rece să mă trezească la realitate.

        Aproximativ o jumătate de oră mai târziu părăsesc confortul dușului și după ce îmi înfășor un prosop în jurul corpului, pășesc înapoi în cameră. Bagajul îmi este încă pe jumătate nedespachetat, dar nu am starea necesară pentru asta. Apuc primul tricou și prima pereche de colanți pe care o găsesc, tenișii de la ușă și decid să merg la sală și să mă epuizez, poate așa nu mai simt nevoia de a mă gândi. Sunt conștientă că evit inevitabilul, dar nu mă simt pregătită să înfrunt realitatea. Aș prefera să alerg, dar afară este încă destul de rece și nu vreau să mă aleg cu o răceală care cel mai probabil o să mă țină câteva săptămâni. În UK nu este atât de rece ca și în Kingstone, dar temperatura este destul de joasă încât să mă oprească din a alerga.

        Ajung la sală în jurul orei opt și un sfert și îmi petrec următoarele două ore și jumătate cu căștile în urechi epuizându-mă. Mă simt puțin mai bine o dată ce părăsesc sala, dar gândul încă îmi fuge la Adam. Probabil la ora actuală se gândește că am regretat totul și că o să fug și o să mă ascund din nou și sincer nu sunt sigură că nu vreau să fac exact asta. Îmi scutur capul și îmi dau muzica mai tare refuzând să îmi mai las gândurile să zboare din nou la el. Alec Benjamin îmi răsună în căști și decid că merg pe jos până acasă.