Asasini cu ochi albaștri - 1.Spionaj si alte belele - În editare

- Vechi prieteni -

*Acesta este capitolul 31, intitulat " Vechi prieteni ". Va doresc lectura placuta, micii mei spioni ! *

Ma aflam intr-o stare patetica de intuneric total, imi simteam venele tamplei zvacnind tot mai puternic la cea mai mica miscare iar corpul mi-l simteam inghetat de parca tocmai as fi terminat de facut o baie in oceanul Arctic. Incheieturile mainilor ma dureau si ma usturau teribil, ca sa nu mai vorbesc de miile de ace pe care le simteam atacandu-mi bratele . In jalnica mea incercare de a ma misca, incercand sa gasesc si cel mai mic fir de lumina in bezna rece in care ma simteam captiva, mi-am dat brusc seama cat sunt de grea, de parca intreaga greutate a corpului meu fara vlaga era sustinuta doar de oasele incheieturii mele firave si extrem de dureroase. Nu aveam control asupra membrelor, si deja deveneam panicata , dandu-mi seama ca probabil, asa se simte moartea.

Dar auzeam zgomot in jurul meu, chiar mult zgomot. Si desi vocile suparate si dure , bubuiturile si pasii grabiti care imi tulburau farama de liniste erau evidente, nu puteam face nici macar minimul efort de a imi deschide ochii pentru a vedea ce naiba se intampla si unde naiba sunt. Eram obosita, chiar epuizata desi nu imi prea amintesc ce am facut in ultimul timp, dar stiam ca acum sunt in pericol, simteam atmosfera incarcata de adrenalina si praf de pusca, dar nu eram in stare nici macar de minimul efort de a deschide ochii. Oricum ceva imi spune ca nu aveam nimic frumos de vazut pe aici, oriunde ar fi acest "aici".

Ma aflam intr-o stare deplorabila de agonie, si simteam cum ma adancesc tot mai mult in propriul inconstient, cand am simtit un val de apa inghetata izbindu-se de corpul meu, din plin, din cap pana in picioare facandu-ma sa ma inec atat de tare si de urat incat am avut impresia ca o sa imi vomit si stomacul, dar imediat ce gatul meu s-a calmat, am reusit chiar sa imi deschid ochii insa imediat ce am facut-o am regretat.

Aaron era pozitionat in dreptul meu, cu aceiasi expresie dusmanoasa pe chip, ranjindu-mi malefic si strangand in mana marginea galetii de tinichea cu ajutorul careia tocmai imi facuse dusul nedorit. M-am plimbat o clipa privirea confuza prin incaperea imensa, metalica si inalta si mi-am dat seama ca nu eram singuri. Eram inconjurata de barbati solizi in uniforme militare, in pieptul carora era inscriptionat semnul agentiei Penumbra, o imitatie ieftina a crucii de fier , ce nu imi ofereau o priveliste tocmai frumoasa. Banuielile imi fusesera confirmate, ceea ce insemna ca intr-adevar sunt in mare pericol, pentru ca atunci cand o adunatura de teroristi inarmati se uita incruntati la tine, te poti declara ca avand o mica mare problema , si desi incaperea intunecoasa sau stelele colorate care imi invadasera privirea nu imi permiteau sa ii vad prea clar ( nu ca ar fi fost vreo pierdere ) imi puteam da seama ca erau suparati.

Imediat ce am constientizat ce se intampla cu mine, mi-am dat seama ca intr-adevar imi sustineam toata greutatea corpului in incheieturile mainilor, pentru ca eram strans legata de tavan, atarnand ca un cadavru la cativa centimetri distanta de podeaua metalica, iar acum ca stiam, parca lanturile groase si dure mi se infigeau si mai tare in carne, cauzandu-mi astfel si mai multa durere.

- Buna dimineata, soare. imi ureaza Aaron ironic, inca ranjind, aruncand zgomotos galeta pe podea. Am inchis ochii, mormaind sa se duca dracului .

- Vai de mine, inca mai ai glas sa injuri, copil fara minte ? ma intreaba el, prinzandu-mi brusc barbia si obligandu-ma sa ma uit la el, probabil ca sa ii observ mai bine fericirea ca in sfarsit m-a prins, desi niciodata nu am stiut de unde toata aceasta ura la adresa mea, doar nu i-am facut niciodata nimic.

Dar probabil sunt doar inca un nume pe lista lui neagra, care probabil este mai lunga decat lista de cadori de Craciun a unui copil de sapte ani.

Mi-a dat brusc drumul, aruncandu-mi capul pe spate, dar am reusit sa mi-l pozitionez iar intr-o maniera cat de cat normala, cu greu. Asta duruse, si deja incepeam sa ma intreb daca e cutremur in realitate sau doar ma durea pe mine capul, si mi-a luat putin sa imi dau seama ca nu se invartea nici camera, nu ma invarteam nici eu, ci doar eram mai ametita decat o musculita cazuta in paharul cu vin. Am evitat privirile prietenoase ale tuturor celor din jurul meu, incercand sa ignor faptul ca toti erau in pozitie de lupta, tinand strans armele lungi si negre pe langa corp, si am continuat sa privesc in jurul meu, in cautarea unei iesiri sau macar pentru a imi da seama unde m-au adus. Incaperea racoroasa, imensa si intunecata era costituita din patru pereti inalti si metalici, asemenea podelei si tavanului, semanand cu o mare cutie de metal, dar dupa ce acele stelute vesele si zglobii s-au mai risipit din campul meu vizual , am remarcat desenele trasate cu vopsea alba si rosie de pe jos, si am realizat ca ne aflam intr-un hangar. Unul abandonat insa, pentru ca inafara de mine si agentii Penumbrei, nu mai era nimeni si nimic aici. Totul era pustiu, ceea ce cauza ecou si celui mai mic zgomot. Ceea ce era ciudat, avand in vedere ca probabil ne aflam in apropierea unui aeroport.