Asasini cu ochi albaștri - 1.Spionaj si alte belele - În editare

> O mie de chipuri ale lui Dumnezeu <

* Lectură plăcută, mici spioni! *

Trădarea avea gust de cafea neîndulcită, însă lui Jacke îi plăcea această cafea cel mai mult, desigur. În jurul nostru dansau îngeri de cenușă, însă noi rămâneam nepăsători, ca întotdeauna. Și ce dacă aș muri chiar astăzi? Ce dacă aș muri chiar mâine? Noi aveam să rămânem nemuritori și reci, stele stinghere, neînțelese, ascunse-n întunericul propriilor secrete odioase. Aveam să luăm Secretul cu noi în mormânt, sau cel puțin, astfel ne jurasem. Cu mâna pe inima cârpită, cu ochii strâns închiși, cu sângele albastru înghețându-ne-n venele prea slabe, și cu destine inexplicabile, stranii. Adică, ce am făcut? Ce ai făcut? Ce căutăm aici, la capătul puterilor și la sfârșitul lumii? De ce îmi pot vedea sângele, dar nu-mi pot simți inima? De ce mă pot teme de moarte, dacă nu simt că aș mai trăi? Cine ne credeam? Supereroi? Salvatorii lumii? Supraviețuitori glorioși? Ce ironie! Aș vrea să mai am o singură șansă. Una singură - lăsați-mă să mai încerc doar o singură dată, vă rog, cred că mai am fise pierdute prin buzunar. Dar este oare prea târziu, este oare prea devreme?

Știam deja că șansele mele referitoare la o recuperare completă, fizică, pshihică și mintală, sunt ca și inexistente. Eram practic, o cauză pierdută, pentru că nu mă număr printre persoanele atât de norocoase încât să îmi pot stăpâni emoțiile și temerile - eu mă rătăcesc prea repede printre iluzii. Eu sper la prea mult și obțin prea puțin, de cele mai multe ori. Ei bine, nu și acum. Acum nu avusesem nicio speranță, și totuși lumea se răsturnase cu susul în jos. Universul meu se spulberase, căci pericolul căpătase chipuri noi și alte glasuri.

Deja reținusem: luminile neonului stricat se aprindeau la fiecare cinci secunde, stând două secunde aprinse, și vreo trei și jumătate stinse. Erau niște cifre simple, dar o activitate a dracului de plictisitoare. Îmi era sete. Și frig. Și incredibil de rău, dacă stau să dezbat subiectul. Nu era oare nimeni pe aici care să mă împuște? Nu exista chiar nimeni care să binevoiască să mă ucidă? Nu știu ce a fost în mintea mea, sau de unde făcusem rost de acest glas amărât și gutural, dar dintr-o dată m-am auzit începând să strig niște lucruri pe care acum nu prea mi le mai amintesc. Știu doar că simțeam pur și simplu cum sunt furată de nebunie, începusem să visez îngeri în pragul ușii și începusem să-mi amintesc ce jucării avusesem în copilărie. Nu avusesem prea multe, și cele pe care le aveam, erau și foarte urâte, cred că erau bântuite de spirite malefice. Îmi amintisem de cine mă îndrăgostisem prin clasa a șasea. Îmi amintisem ce culoare avea batista gardianului care o supraveghea pe mama la închisoare - era mov, cu un mic ,,A'' brodat pe unul dintre colțuri. Mă întrebam cum îl chema, dar nu știu de ce mă întrebam una ca asta abia acum, după atât de mult timp. Îmi amintisem ce gust avusese primul sărut cu Jacke, avusese gust de vin roșu. Oare era beat când mă sărutase, de aceeea o făcuse? Nu, Jacke nu se îmbătase niciodată. El doar se droga. Îmi aplauda inima îndrăgostită cu palmele lui murdare de sânge, dragul meu. De ce nu vine după mine? Mi-a spus că mă iubește. De ce nu mă salvează?

Și nu știu ce anume strigam, sau dacă măcar spuneam ceva anume, dar știu că gâtul îmi exploda în tot felul de sunete nearticulate și înfricoșătoare, vagi, urâte. Iar într-un final, undeva pe la jumătatea infinitului, cineva deschise imensa ușă metalică, ce scârțâi atât de puternic, încât cred că s-a auzit până la voi. Chestia aia stranie care răsună și tot răsună - e ușa lagărului în care mă aflu. Ușa închisorii în care voi muri. Am icnit când străinul ce deschisese ușa îmi băgă lumina unei lanterne în ochi. Da, cineva venise la mine, însă nu îi puteam vedea chipul. Sigur nu era îngerul din închipuirile mele născocite-n nebunie și teamă, sigur. Dar atunci, cine era? Să fie oare o persoană reală, palpabilă? Să fie oare o iluzie? O fantomă a morții? O umbră a beznei în care tot înot? Am încercat să îmi schimb poziția, să mă mișc cât de puțin, dar doar am gemut de durere, în final, nereușind, abandonându-mă unui tremur atât de violent încât nu eram chiar sigură că îmi aparține cu adevărat ori dacă avea să se mai termine vreodată.