Asasini cu ochi albaștri - 1.Spionaj si alte belele - În editare

*Bataliile ceasului surd*

Lectura placuta, mici spioni !

Chiar daca iesisem pe picioarele mele din spital si doctorii ma asigurasera ca situatia mea nu este atat de grava , efectele exploziei inca se resimteau in corpul meu. Inca ma simteam slabita si obosita, dar nici sa stau de una singura in casa si sa-mi plang de mila nu aveam de gand. Cu Martin inca trebuia sa fac pe suparata, si ca sa fiu sincera nu pot sa spun ca imi era chiar foarte greu, iar Jacke nu avea timp sa ma dadaceasca , iar pe altcineva cu care sa imi omor timpul nu mai aveam.
Inca ma intrebam care anume a fost momentul in care baietii mei se prostisera atat de tare incat sa se ia efectiv la bataie, cand eu sunt pe patul de moarte. Ok, poate ca nu eram intr-o situatie atat de grava dar tot ma socase comportamentul lor atat de infantil.
Mi-am tras manecile hanoracului peste degete, si chiar si acest banal gest m-a durut pana in creier. Probabil asa se simteau toti oamenii carora le-a explodat vreodata o bomba in cap, ma gandeam.
Si totusi aveam emotii, inca aveam, pentru ca in ciuda faptului ca perfect normal din partea oricui ar fi sa pastreze o distanta cat mai considerabila fata de pshihopatul dubios care aproape m-a omorat in mod intentionat , eu simteam o inexplicabila si foarte periculoasa dorinta de a vorbi cu el, de a patrunde in acea minte bolnava in care se nascusera toate aceste planuri diabolice si elaborate. Poate ca incercam sa inteleg cum anume functioneaza acel mecanism ciudat, sau macar daca mai functioneaza in vreun fel. Si-a setat mintea si sufletul pe razbunare, si apoi le-a lasat sa functioneze asemeni unui ceas surd . Mi se parea interesant, si in acelasi timp teribil de tragic, ingrozitor de gresit si o masura mult prea disperata . Dar da, intelegeam ca ceea ce facea Eric erau masuri disperate pentru vremuri disperate , si ca intr-o oarecare masura avea dreptate sa isi doreasca sa bubuie toata aceasta societate mizera si falsa, in care cu adevarat, s-a pierdut orice fel de minima decenta. Uneori si eu vreau sa le arunc pur si simplu o grenada in fata si apoi sa rad de ei cand explodeaza si isi dau seama intr-un final ca nu iau nimic cu ei pe lumea cealalta. Nici bijuteriile fitoase, nici hainele de firma, nici tableta de la Apple cu care se laudau mereu. Nimic, ramaneau doar niste spirite banale, goale si reci care plutesc prin atmosfera fara vreun scop, tel ori sens. Fara nici o valoare simbolica sau materiala, ceea ce era trist intr-o epoca a banului. Dar chiar si cu aceasta gandire realista a mea, eu insami eram un exemplu clar in ceea ce priveste aceasta dezumanizare a individului in goana sa dupa avere si faima, pentru ca daca stau asa sa ma gandesc, ucisesem intr-o mica masura si pentru a face rost de bani, ceea ce era trist si pentru mine si pentru ceilalti, dar in mare parte pentru mine caci mai sunt si egoista dupa ce ca sunt o asasina materialista.
Priveam absenta in jurul meu, stand sprijinita de unul din peretii metalici si inalti ce formau imensa Sala a Comunicatiilor, asteptandu-l pe Jacke pentru a afla cand pot intra in Camera Alba sa il vad pe noul nostru prizonier, roscovanul Eric Ferguson. Jacke era pentru mine acel cineva care ma intelesese intotdeauna, insa de data aceasta, nici macar el nu ma intelegea. Dar nu il pot condamna nicidecum , pentru ca nici eu nu puteam intelege pe deplin motivul pentru care vreau sa stau fata in fata cu un copil nebun. Nu eram nici psihiatru, nici mama lui. Probabil ca imi era intr-o oarecare masura mila de pustiul acesta, in sensul ca era in mainile unor asasini inarmati si extrem de periculosi, si totusi nimeni nu se deranja sa il caute, nici macar parintii lui, care nici macar un amarat de tratament nu au fost in stare sa ii administreze, in situatia lui atat de grava. Poate ca daca i s-ar fi acordat putina atentie, acum ar fi fost bine, sau cel putin mai bine. Insa un copil cu probleme a fost mereu o povara , iar disparitia unui astfel de copil a fost mereu o usurare. Ceea ce mi se parea teribil trist si foarte gresit. Poate ca intr-o oarecare masura, ma regaseam si eu in aceasta situatie, si ma asemanam intr-un fel cu el. La urma urmei, amandoi fusesem abandonati pentru ca nu nici unul nu avea nimic de oferit , ci aveam doar nevoi si dorinte. Desi personal, nu am avut ocazia sa fiu un copil costisitor sau enervant, nu am avut sansa sa demonstrez daca sunt buna sau rea in vreun fel.
Am oftat, privindu-mi ceasul. Si desi timpul nu era decat o chestiune relativa, mi se parea tarziu. Jacke aparu la scurt timp dupa aceea in raza mea vizuala, parand destul de grabit si usor confuz.