Asasini cu ochi albaștri - 1.Spionaj si alte belele - În editare

> Epilog <

* Lectură plăcută, spioni! Nu ignorați piesa de la media :) *

-Epilog-

,,Știi, m-am luptat cu multe eclipse totale de-a lungul vieții mele. M-am murdărit de sânge de multe, multe ori. Și de fiecare dată a fost la fel, de fiecare dată m-am simțit în exact același mod, ca un acrobat începător pe o frânghie subțire, plutind deasupra unui continent dominat de oameni barbari și ființe tirane, monștrii cu măști de lut, hibrizi fără glasuri, soldați fără onoare, familii destrămate și copii abandonați la colț de stradă. Viața, în general, atârna mereu doar de un fir de ață. Deși noi eram total pe lângă, nu știam să coasem și nici să ne croim drum prin lumea asta haotică și zgomotoasă, în care nimeni nu părea dornic să ne primească cu brațele deschise ori să ne întindă o mână de ajutor. Pentru că eram diferiți, iar asta însemna condamnare la moarte. Dar nu mă tem de moarte, Sarah, nu mă tem chiar deloc. Nu mă tem nici de fantome, nici de consecințe, nici de oameni, nici de mine însumi. Nici măcar de Diavol; ai crede așa ceva? Doar știi că eu nu prea glumesc.

Care a fost momentul în care ne-am îndrăgostit unul de celălalt, oare îți amintești? Ori poate ne-am iubit dintotdeauna? Pentru că așa se simte, iar eu nu prea obișnuiesc să vorbesc despre sentimente și emoții. Știu că greșelile nu sunt o opțiune și că de cele mai multe ori, așteptarea este una zadarnică. Probabil că noi doi ne-am așteptat unul pe celălalt, dar nu ne-am acceptat niciodată cu adevărat și în totalitate - eram mereu de părți opuse ale prăpastiei, până când am căzut amândoi, și încă mai cădem, nu-i așa? Incapabili de trăiri proprii și iresponsabili în esență, de-a pururi supuși greșelii și mereu în pericolul de a nu mai apuca ziua de mâine. Nu te pot prinde de mână, Sarah, din păcate, te-am scăpat. De data aceasta, va trebui să mă prinzi tu.

Te-am mințit în aceeași măsură în care m-am mințit și pe mine însumi, și uneori ți-am dat sfaturi greșite, te-am îndrumat strâmb, ți-am semnat condamnarea. Nu știu dacă mă vei putea ierta, căci eu clar nu o pot face. Mi-am zis întotdeauna că dragostea și pacea-s povești de adormit copiii, că prietenia nu merită sacrificiul. În realitate, însă, doar prietenia merită sacrificiul - este desupra credinței, a pasiunii și a loialității. Se află pe aceeași treaptă cu inocența, și de cele mai multe ori bate rațiunea. Ar trebui să-mi dai dreptate, căci tu m-ai învățat acestea. Probabil că nu-ți mai amintești, dar la un moment dat, acum mult amar de vreme, m-ai întrebat ,,în cine să am încredere, dacă nu în prieteni?". Adevărul este că atunci nu am știut ce să-ți răspund, de multe ori m-ai lăsat fără cuvinte. Și nu-ți pot răspunde nici acum, sper să nu te superi.

Dar am știut de la început - dacă tu cazi, cad și eu. Dacă tu pierzi, pierd și eu. Cumva, am riscat. Cumva, jur că nu știu cum, am avut încredere și nu am dat un pas înapoi. Probabil că noi doi ne-am găsit oricum, prea târziu, pentru că timpul trece fulgerător și în cele mai dese cazuri, ne ia mai multe decât ne oferă. Acesta ar fi unul dintre adevărurilre triste din spatele cortinei. Însă noi știm că acolo sus, pe scenă, luminile strălucesc mai frumos ca oriunde altundeva iar stelele chiar îndeplinesc dorințe. Desigur, se poate să ne înșelăm. Dar într-un mod ciudat, niciodată nu ne pierdem speranța. Niciodată, niciodată. Nici măcar atunci când mai avem doar la cinci secunde până la explozie iar noi suntem încă încătușați, nici măcar atunci când rămânem fără gloanțe în dreptul inamicului. Nici atunci când clădiri se prăbușesc în jurul nostru, nici atunci când suntem prinși în jocurile înfricoșătoare ale furtunii. Nici când rămânem fără aer, nici când flăcările ne ard pielea, nici când apele ne îneacă. Suntem mai puternici decât destinul și mai inteligenți decât cei ce ne întind capcane. Suntem mai curajoși decât tiranii din război și mai măreți decât orice zei. Formăm o comunitate sângeroasă, dar invincibilă. Chiar dacă părem a fi la pământ, ne vom ridica întotdeauna. Ne vom clătina la început, însă ne vom recâștiga echilibrul. Pentru că știm că există și un timp în care trebuie să întorci spatele și să pleci, să strigi cât de tare te țin plămânii, apoi să dispari, să abandonezi. Îmi pare rău că a trebuit s-o fac, însă îmi venise rândul. Uneori, este vital să-ți pierzi urma și să nu lași amprente.

Dacă citești deja aceste rânduri, înseamnă că am ajuns departe, că sunt deja rupt de lumea pe care mi-am creat-o, probabil crunt învins de umbrele mincinoase. Dacă citești aceste rânduri haotice și ciudate, înseamnă că deja ai vărsat multe lacrimi, probabil râuri, probabil oceane întregi. Dar hai, oprește-te, ce naiba? Tu nu ești o plângăcioasă. Și-mi pare rău, regret enorm. Dar tot ce am făcut, a fost pentru viitorul nostru. Pentru că da, îmi doresc să avem un viitor. Îmi doresc să renaștem și să învingem - nu să ne răzbunăm. Răzbunarea-i pentru lași.

Vreau doar să știi că acești asasini cu ochi albaștri sunt cei ce mi-au smuls țigara abia aprinsă dintre degete și m-au așezat la masa lor. Sunt cei ce mi-au umplut paharul și farfuria, sunt cei ce m-au învelit înainte de culcare, sunt cei ce mi-au zâmbit sincer. Despre astfel de oameni vorbim, și nu-mi pasă de toate greșelile lor. Datorită ție, acum văd întâi partea frumoasă și bună a oamenilor - apropo, nu știu dacă să îți mulțumesc sau să te cert pentru asta.

Astfel, am văzut partea bună a lui Dennis - un drogat notoriu și sărac lipit, arogant și nemernic, profitor și nerecunoscător. Cel mai bun prieten al meu încă din prima seară petrecută la clinica de Pshihiatrie pediatrică, nu mai știu de ce. Probabil pentru că mi-a oferit jumătate din singurul lui baton de ciocolată atunci când am fost încarcerat și înfometat ori pentru că mi-a oferit geaca lui atunci când eu nu aveam decât un tricou. Pentru că se trezea de fiecare dată în miezul nopții atunci când auzea că am coșmaruri. Pentru că a continuat să aibă grijă de Madeline chiar și după ce am fost recrutat de A.S.I și declarat mort. Nu pot găsi nicio explicație mai relevantă pentru toate aceste fapte decât bunătatea. Iar eu, de-a lungul vieții, am întâlnit bunătatea foarte rar. A trebuit să învăț să o apreciez, altfel nu aș fi supraviețuit. Nu m-aș fi suportat pe mine însumi nici măcar atât cât o fac. Și cam aceea a fost ziua - ziua în care inamicii mi-au devenit prieteni, iar prietenii, rivali. Nu am iubit până la tine, însă. Și n-am să-ți spun că te iubesc, pentru că este banal, superficial și nu ne reprezintă. Am dreptate?

Faptul că Dennis a ales la un moment dat să îmi rămână alături, m-a determinat acum să fac același lucru pentru el - și pentru a-mi putea ajuta prietenul, a fost nevoie să-mi pierd urma. Penumbra mă pândea, și aștepta momentul potrivit pentru a mă elimina fără consecințe. Iar acum, că A.S.I-ul căzuse, nu ar mai fi existat nici cea mai mică repercursiune. Știi de ce? Pentru că, legal, nici eu nu exist. Am murit în clinica de pshihiatrie, în urma unei sinucideri silențioase (sau asta declarase de sub mască A.S.I-ul). Agenția ne-a șters tuturor identitatea și ne-a înscenat moartea la recrutare. Și, la urma urmei, ce putea fi mai ușor decât să elimini o persoană ce se presupune că nu mai există?...

Nu a fost vorba despre teamă, însă. Ci despre recunoștință. Așadar, am ajuns aici. Presupun că o înscenare a morții este mai ușor de suportat decât o moarte în sine, definitivă și reală.

Dennis a rămas fără familie de puțin timp. Fără bani, fără adăpost, fără ajutor, fără scăpare - absolut singur. Exact așa cum am fost și eu, iar atunci, el mi-a oferit toată loialitatea sa. Fără a-mi cere nimic în schimb, căci pe atunci, chiar nu aveam nimic de oferit. Acum, însă, am. Am posibilitatea și șansa de a-l salva, de a-mi recâștiga cel mai bun prieten. Am ocazia de a mă întoarce în timp și de a schimba ceea ce sunt. Te rog, deci, nu mă condamna - tu ești aceea care mi-a arătat cât de important și de nobil poate fi sacrificiul pentru un prieten.

În clipele în care tu citești aceste rânduri, eu mă aflu la ferma mea de la marginea Parisului. Îți voi oferi adresa completă printr-un mesaj pe care ți-l voi trimite după o lună de la dispariția mea, și te voi aștepta acolo.

Te voi aștepta oricât va fi nevoie. Nu-mi fac griji, acum am găsit eternitatea. Te rog doar atât - să vii.

Încă mai avem multe de spus."

Jacques Detruire