Asasini cu ochi albaștri - 1.Spionaj si alte belele - În editare

» Ceasornicar «

* Lectura placuta, spionii mei micuti ! *

" Priveste cu atentie acele vanatai odioase, acele zgarieturi atat de adanci si de dureroase, acele rani deschise din care sangele negru curge in reci siroaie, si doar asteapta rabdatoare momentul inevitabil in care toate acestea se vor canaliza in furie, violenta si pura ura. Este ceva normal, este de asteptat. Violenta duce la si mai multa violenta, iar prin foc nu poti stinge focul, stii. Ma uit cu parere de rau si cu o oarecare teama la toti cei ce sufera acum langa mine, pentru ca stiu sigur ca victima neajutorata de astazi este agresorul periculos de maine. De aceea, atunci cand ranesti pe cineva cu buna stiinta si in mod intentionat, asteapta-te sa fii ranit inapoi cu o si mai mare intensitate si oarba furie. Teme-te de consecintele faptelor si vorbelor tale mizere, este posibil sa te autodistrugi iar eu voi fi fericit sa vad ca ti-ai primit bine meritata pedeapsa, nimicule ce esti."

Acesta este purul si indiscutabilul adevar din spatele vorbelor pe care acum mult timp le-a rostit bunul meu prieten, Martin Tabet, in urma unei banale lupte stradale de la periferia orasului Denver, intr-o noapte rece si pustie.

Pe vremea aceea, aceste cuvinte nu imi erau adresate in mod personal si nici nu m-as fi regasit in ele in vreo privinta. Pentru ca violenta mi se parea o groteasca si disperata metoda de a iti face dreptate cu pumnul, ci nu cu mintea, dovedindu-ti lasitatea si inferioritatea din toate punctele de vedere. Mi se parea realmente patetic si josnic inca de cand eram straina de nemilosul A.S.I si de tot ceea ce presupunea sumbra lume a acestuia, eram de-a dreptul dezgustata de aceasta dura si sangeroasa lege universala a junglei, asadar a pumnului si la fel era si Martin de cand il cunosteam. Noi nu ne implicam niciodata in acte de violenta, doar priveam apoi discutam. Uneori incercam sa aplanam conflictul, insa cu oamenii strazii, drogati pana in maduva oaselor si furiosi de mama focului, chiar nu era prea usor sa porti o discutie civilizata fara a fi injunghiat in mod accidental cu douazeci si sapte de lovituri de cutit.

Amandoi am copilarit totusi, intr-un mediu putin spus dur si mereu am incercat sa intelegem sensul raului, insa era ca si cum ii cautam explicatii absurdului, era imposibil sa ajungem la un raspuns corect.

Am crescut intr-un loc infricosator si rece, umed si parasit. Pustiu, nestrabatut de vreun fir de lumina. Un loc unde petele de sange decorau intr-o maniera infioratoare peretii din piatra si in care strigatele disperate dupa ajutor erau intodeauna zadarnice si ignorate cu desavarsire de toata lumea, inclusiv de noi. Pentru ca eram copii si ne era teama si doar gura era de noi. Eram cunoscuti drept cersetori inofensivi si ghinionisti, iar mai tarziu eram priviti drept niste hoti versati si experimentati. Ideea era ca eram pe bune cu toata lumea si toata lumea era pe bune cu noi. Faceam parte din aceasta comunitate obscura a renegatilor, si intentionam sa ne pastram bine locul pentru ca lumea reala ni se parea prea mare si prea periculoasa. Ne loveam de prea multe usi inchise si cadeam in prea multe capcane. Eram atat de naivi, incat ma mir ca am supravietuit intr-un asemenea mediu.

Tortura din adancul beznei era o veritabila muzica pentru urechile unora. Chinul era un instrumental grav de orga iar rugamintile erau versuri negre si triste. Din pacate insa, nimeni nu se obosea sa asculte realul si evidentul inteles al unor cuvinte indurerate. Noi doi, copii pe atunci, stateam in scara blocului ce daca il priveai, te opreai din respirat sigur fiind ca urmeaza sa se prabuseasca, beam cea mai nasoala bere ce se vindea pe piata si judecam toate nenorocirile, nedreptatile si ticalosiile din umbra pentru ca eram prea lasi sa ne exprimam liber revolta.

Noi nu aveam sa ajungem asa niciodata. Noi aveam sa facem ceva pentru a schimba ceea ce nu ne placea, noi ne promiteam ca nu vom uita niciodata acele momente terifiante la care am fost martori oculari ori chiar victime colaterale si ca le vom folosi intr-un mod inteligent, motivandu-ne pe viitor sa avem o viata mai buna si mai cinstita. Dar cu totii stim ca noi eram niste mincinosi, noi nu ne respectam niciodata promisiunile ori cuvantul dat. Nu eram oameni de onoare desi ne-am fi dorit. Ceea ca ma speria cu adevarat, insa, era faptul ca ieri fusesem o victima neajutorata. Iar in ziua de astazi, devenisem eu insami agresorul periculos. Devenisem cel pe care il judecam si in care aruncam cu pietre si asta ma infricosa de-a dreptul. Imi aminteam ochii albastrui ai lui Chloe in timp ce o loveam cu bestialitate, imi aminteam cum sangele imi pulsa in venele slabe si cum toata ratiunea mi s-a scurs in afara craniului in acele clipe. Imi priveam pumnii lovind insa nu imi recunosteam corpul sau mintea, parca nu mai eram eu insami. Si daca Martin m-ar fi vazut atunci, ar fi repetat si de data aceasta mi s-ar fi adresat in mod special mie : "nimicule ce esti."