Asasini cu ochi albaștri - 1.Spionaj si alte belele - În editare

» Cubul de sticla «

* Lectura placuta, mici spioni ! *

Nu stiam cum sa ies dintr-un labirint al iluziei si deziluziei. Era ca si cum ma desprinsesem definitiv de lumea reala iar acum eram doar eu, singura cu alte mii de reflexii identice si stranii. Mi-am lasat privirea sa alunece in jos, spre picioarele mele ranite si slabe. Nu eram incaltata cu nimic, nu puteam auzi ori descifra nimic concret din jurul meu. Apoi am privit in stanga, si in dreapta, si din nou in stanga, si din nou in dreapta, si vedeam aceiasi persoana confuza. Ma vedeam pe mine, impartita in sute de euri si simetrii, picaturi de apa rece si miscari bruste. Eram cu adevarat derutata, propria privire reflectata in aceste oglinzi ma intimida, si primul meu reflex a fost unul complet normal, am vrut sa plec cat mai repede.

Un singur pas a fost suficient pentru a ma lovi cu fruntea de o suprafata lina si dura din sticla. M-am speriat, si mi-am intins mainile in fata, lipindu-mi palmele de un geam gros si transparent. Nu puteam vedea decat intunericul. M-am dat in spate, si m-am lovit din nou de un alt geam. Nelamurita, mi-am intins cu repeziciune bratele in laterale, unde am intalnit alte doua geamuri, la fel de solide.

Am inceput sa respir greoi, nestiind ce se intampla. Dupa cateva secunde, un sunet ciudat, si totusi atat de cunoscut mie, se facu auzit in
in interiorul cubului de sticla. Era apa, venise dupa mine si incepu sa umple cubul tot mai mult si mai repede.

Am inceput a lovi peretii cu pumnii, cu picioarele, si cu umerii, cat puteam eu de tare, folosind toate puterile care imi mai ramasesera, intr-o incercare disperata de a scapa de furia unor valuri ce nu puteau fi oprite de nimic si de nimeni. Nivelul apei imi ajunsese deja pana la genunchi, si niciun geam nu parea ca ar fi pe punctul de a ceda.

- Ajutor ! Ajutor, va rog ! am strigat panicata, lovind fara retinere toate cele sase geamuri, ce din cauza fricii cel mai probabil, imi pareau ca se apropie de mine. Aerul devenea tot mai putin, apa devenea tot mai multa.

- Ajutor ! am continuat sa strig catre nimeni si catre nicaieri, cand apa rece ca gheata crescu brusc pana la nivelul pieptului meu. Nici macar o crapatura, nici macar o zgarietura, nici macar o sansa de a supravietui infernului.

Pumnii si umerii ma dureau, inima mi-o luase la goana.

- Va rog ! am tipat cu aceiasi disperare in glas, desi stiam ca nimeni nu ma va auzi. Eram singura in mintea mea, singura in propria dificultate. Nu mai puteam respira, nu mai puteam respira.

Iar in iminentul moment in care buzele nu mi-au mai putut atinge tavanul rece si nicio particula de aer nu mai putea ajunge pana in plamanii mei, am ales sa renunt la aceasta zadarnica lupta cu mine insami si ii permit destinului sa ma scufunde definitiv.

Aveam inca ochii deschisi, cand reflexia mea isi pierdu forma si conturul, iar apa rece imi inunda caile respiratorii, plamanii, gura si trupul inert. Nu mai puteam respira, nu mai puteam respira, si totusi, desi nu mai aveam pic de voce, continuam sa imi pastrez jalnica speranta de viata strigand fara incetare.

- Ajutor ! m-am auzit tipand cat am putut de tare, deschizand brusc ochii catre realitatea actuala, cea stiuta de mine si cea careia invatasem, cumva, sa ii fac fata. Am sarit ca arsa din patul inalt in care eram intinsa, insa ameteala ma invinsese chiar mai repede decat banuisem, tintuindu-ma din nou printre pernele pufoase si albe. Capul ma durea ingrozitor, iar luminile mult prea puternice din salonul infirmieriei imi deranjau considerabil privirea.

Am clipit des de cateva ori, intrebandu-ma daca reusisem sa sparg cubul de sticla si sa ies la suprafata, evadand din acel lagar labirintic al suferintei si durerii. Amintirile imi erau inca putin neclare, iar aparatele ciudate la care eram conectata imi demonstrau prin sunete scurte si rapide faptul ca inima mea bate nefiresc de rapid iar spaima inca nu se risipise complet.