Asasini cu ochi albaștri - 1.Spionaj si alte belele - În editare

> Ultimul dintre trădători <

* Lectură plăcută, spioni ! *

Și când prietenii îți vor întoarce spatele fără pic de regret, când vei apăsa pe tasta de apel și nimeni nu va răspunde, când vei ajunge acasă și nimeni nu te va întâmpina - vei ști. Ți-ai ratat existența în cel mai grotesc mod posibil, va trebui să te resemnezi cu faptul că, ei bine, ești nimic mai mult decât un ratat clasic - ratatule. Păcat de tine. Când vei depăși momentul în care ai fi făcut orice pentru a căpăta o mică avere, și te vei privi în oglinzile cele ce nu au învățat încă să mintă nicidecum, îți vei da seama: a fost în zadar, și te-ai purtat stupid. Nu există cale de întoarcere, căci timpul nu se poate cumpăra ori vinde, iar regretele sunt pur și simplu nimicitoare, acide și devastatoare. Deja mirosea a apocalipsă, jur. Muritorule, nu iei nimic cu tine pe lumea cealaltă, degeaba te zbați în propria-ți otravă. Resemnează-te! Ai pierdut, s-a terminat. Mai sunt doar câteva clipe până la sfârșit, iar tu ești însuși pierzătorul. Felicitări, așadar. Ai ocolit abisul și până la urmă, ai căzut în propria capcană. De ce? Pentru că ai fost neatent, orgolios, nepăsător, ai căzut în penibil și nu te-ai ridicat. Erai bogat acum, și încercai să-ți cumperi cu bani (ne)omenești liniștea sufletească. Ridicol, zău.

Eu? Eu eram o damnată, eram ceea ce în literatură se numește ,,banditul generos". Cel care te ucide și te salvează în același timp și în aceeași măsură, cel care te înjunghie cu zâmbetul atât de sincer pe buzele reci și cel care îți salvează viața cu lacrimi sărate-n ochii mincinoși. Cel care reprezintă un paradox, cel care nu doarme niciodată, cel care este o mașinărie, cel care, fără să îți dai seama, constituie o parte din tine însuți. Cel care-ți este cel mai bun prieten și de asemenea, cel mai aprig dușman din lumea întreagă. Cel pe care-l iubești și pe care-l urăști - Acela. Acela de care fugi și pe care totuși, îl mai iei din când în când în brațe. Poate doar așa, de rămas bun, căci nu se știe niciodată când vom muri. Poate se va întâmpla chiar astăzi, poate nici măcar nu voi mai apuca să termin propoziția. Orice era posibil, deja știam. Însă, cu toate acestea, oamenii nu încetau să mă uimească. Ce ai face, așadar, îndrăznesc să te întreb...dacă astăzi ai muri?

A fost ciudat însă să realizez faptul că, ei bine, cunoșteam tot felul de oameni peste tot. Cunoșteam oameni nebuni și oameni răi, cunoașteam oameni aroganți și oameni buni la suflet, oameni săraci și bogați, victime și eroi, agenți secreți și doctori, copii și bătrâni, pierzători și învingători, oameni de care mă îndrăgostisem și care se îndrăgostiseră de mine, trădători și actori, artiști, oameni singuri sau populari, oameni pe care-i abandonasem ori care mă părăsiseră pe mine, pe care nu-i mai recunoașteam ori pe care nu-i cunoscusem niciodată, oameni misterioși și fără speranță, oameni simpli, neînsemnați, extraordinari, de neînțeles, oameni inumani. Îmi era dor de câțiva, aș mai fi ucis încă vreo doi-trei. Aveam nevoie de ajutor, totuși, din partea tuturor celor pe care i-am ajutat ori i-am rănit vreodată, căci a mea singurătate era una nimicitoare și nemărginită, unică. Nu-mi puteam permite să fiu definitiv distrusă, nu puteam ! Nu acum, cel puțin. Dar ce să se întâmple ? Să transformăm în știri de maximă audiență tot ceea ce aveam mai secret și mai personal, mai intim, în viață și-n moarte ? Mă zbăteam asemenea unui pește rămas fără apă, asemenea unei păsări rămase fără aripi, asemenea unui asasin rămas fără arme-n linia întâi. Și totuși, totul îmi părea că s-a întâmplat în numai o clipă fugitivă, efemeră și neimportantă, de parcă nimic nu ar fi fost vreodată realitate palpabilă, concretă și periculoasă, de parcă ar fi urmat în orice moment să deschid ochii și să mă trezesc alături de tatăl meu, într-o scară mizeră de bloc de la marginea orașului, stând pe vreun carton pătat și trântit pe cimentul cenușiu, având oasele înțepenite, stomacul gol, buzunarele rupte și mâinile înghețate. Rămânand, în final, doar cu amintirea unui vis atât de incredibil și totodată, aparent imposibil. Adică, cine, eu ? Când, chiar acum ? Probabil ar fi urmat să mă minunez, să râd, să povestesc, iar în final, să...uit. Să uit faptul că pentru o clipă doar, am fost cine nu credeam că voi deveni vreodată. Și aș fi uitat, n-aș fi oferit importanță, m-aș fi resemnat rapid și mi-aș fi reluat viața mizerabilă din exact același punct zero în care o lăsasem la un moment dat în timp și spațiu. Aș fi continuat să n-am habar cum este a iubi și a urî și a plânge, și ar fi fost și acesta încă un alt destin scris cu picioarele, care n-ar fi interesat, în realitate, nici pe naiba. Dar ar fi fost ok așa, chiar ar fi fost. Căci atunci lumea mea nu s-ar mai fi zguduit din temelii, iar lumea reală ar fi fost cu un pas mai departe de pericol. Doar cu un pas mai departe de moarte...și poate ar fi fost suficient. Poate am fi rămas întregi, poate am fi rămas în viață, și ne-am fi acceptat chiar așa cum eram și cum nu ne doream să fim, în același timp. Poate lucrurile ar fi stat diferit.