Asasini cu ochi albaștri - 1.Spionaj si alte belele - În editare

>Strada Speranței<

* Lectură plăcută, dragi spioni! (Nu ignorați clipul de la media, vă rog) *

Mă plimbasem mult timp pe strada speranței până a ajunge la această mare dezamăgire. Destinația finală era întotdeauna cea mai dezastruoasă. Oferisem tot ajutorul de care fusesem capabilă, dar făcusem și mult rău. Foarte mult rău. Prea mult, și cu adevărat nu meritam iertarea nimănui. Moartea își întorsese chipul spre noi toți ca prin farmec, dintr-o dată. Și deși dormeam în fiecare noapte cu pistolul ascuns sub pernă, trebuia să recunosc, fusesem luată prin surprindere. Oh, și ce mai palmă fusese aceea. Puternică și usturătoare, mă trezise la realitate bine de tot. Acea realitate pe care mă tot străduisem să o dau uitării, acea realitate în care nu eram nimic mai mult decât un om aflat în continuu declin, ce dobândise totul peste noapte și pierduse de asemenea totul într-o fracțiune de secundă. Așa, ca printr-un beng. Ca prin farmec ori ca prin vis. Un abis din care, nici măcar acum, nu aveam să mă mai întorc vreodată. Rapid ca un glonț și zguduitor ca o prăbușire. Îmi rupsesem aripile în cădere, îi dădusem iubirii drumul la mână. Și sfârșesc singură, după cum am și început. La fel cum un criminal se întoarce întotdeauna la locul faptei.

Trecuse o lună de zile de la căderea mărețului nostru imperiu și de la moartea lui Jacke Deville. Trecuseră treizeci de zile de la finalul poveștii mele uimitoare, în care am fost atât agresor, cât și victimă, atât eroină, cât și sclavă. Și nu-mi era chiar bine. Dorul era nimicitor iar durerea era continuă, insalubră, violentă. Mulți oameni mă căutaseră după ce știrea ce demasca A.S.I-ul explodase pe toate canalele de televiziune - mă căutaseră reporteri, foști prieteni din liceu, chiar și părinții mei. Madeline se întorsese în țară pentru a-și omagia și plânge fratele pierdut, iar eu nu am avut niciodată curajul să o privesc cu adevărat în ochii plini de lacrimi mari și amare. Căci mă simțeam vinovată și responsabilă de faptul că nu reușisem să îl apăr pe Jacke așa cum mă apărase el pe mine. Nu găsisem puterea necesară atunci, iar acum, dacă faptele acelea odioase s-ar repeta, realizez cu dezgust că lucrurile ar decurge în exact același mod - aș fi la fel de slabă. La fel de înspăimântată, la fel de inutilă. Oftez, închid ochii. Nimic nu va mai fi vreodată la fel, îmi spun. Căci totul se schimbase, mai puțin eu. Eram aceeași elevă întârziată. Aceeași hoață fără cămin. Aceeași fetiță speriată ce și-a ucis colega de clasă, și aceeași persoană care nu îndrăznise niciodată să își asume faptele și consecințele pentru acțiunile sale greșite. Nu plătisem pentru viețile luate, de fapt. Nu o făcusem.

Înmormântarea lui Jacke a fost una scurtă, aproape fulgerătoare. Ceremonia fusese clasică și simplă, mai mult o aparență, nu auzisem mare lucru din ea. Veniseră foarte puțini oameni pentru a plânge deasupra sicriului negru, și mă gândeam că asta spune ceva despre felul în care era el ca persoană - nu avea nevoie de relații superficiale și false, de oameni inutili cu care nu avea nimic în comun. Nu era politicos doar pentru că așa era frumos să fie, era politicos pentru că îi respecta pe cei pe care îi ținea aproape de sine. Îi respecta cu adevărat. Afecțiunea lui era una rece, dar cât se putea de sinceră, și îmi era cu adevărat dor de acel sentiment pe care mi-l inspira prezența sa impunătoare. Să fi fost vulnerabilitate, farmec, nebunie? Să fi fost iubire adevărată? Nu știu. Singurul lucru de care mă puteam declara ca fiind în totalitate sigură, era faptul că ceea ce avusesem cu Jacke, nu aveam să mai am cu nimeni niciodată. Relația noastră fusese agresivă, violentă, lipicioasă, fierbinte și pasională, stranie, amețitoare și derutantă - fusese unică și astfel avea să rămână pentru totdeauna. Dragostea începea acolo unde se termina teama, iar temerile nu ni le puteam controla decât reciproc. Poate de aceea fusesem și atât de apropiați, împreună și doar împreună formam echilibrul perfect. Poate de aceea mă simțeam acum atât de incompletă, de stingheră. Poate de aceea, în momentele acelea, simțeam că nu voi mai putea iubi niciodată cu adevărat, și că nu voi mai putea avea niciodată încredere în nimeni. El a fost cel ce mi-a deschis drumul pe care în acele clipe, l-am terminat. Am predat armele și mi-am recăpătat fosta identitate, revenisem ca prin farmec la o viață în care nu mai aveam, realmente, absolut niciun secret. Și nu mă simțeam deloc atât de ușurată pe cât ar fi normal să mă simt, ba chiar din contră. Mă simțeam îngreunată de consecințe, îngenunchiată în fața aparențelor, îmi era teamă și rușine, voiam ca totul să o ia de la început doar pentru a ști cum să mă lupt cu destinul, de data aceasta. Pentru că atunci, nu știusem. Lăsasem o clipă garda jos, și această stupidă neglijență m-a costat absolut totul.