Asasini cu ochi albaștri - 1.Spionaj si alte belele - În editare

~*~ Constelatii cenusii ~*~

* Lectura placuta, mici spioni !*

Anii trecusera pur si simplu pe langa mine si ma adusesera cumva intr-un punct in care ma temeam de propria persoana si constiinta. Cati oameni ucisesem ? Poate cinci ? Poate zece, cincisprezece, poate mai multi ? Le pierdusem numarul, desi chipurile lor reci inca imi mai bantuiau din cand in cand mintea si uneori se razbunau prin crunte si indelungate insomnii. Practic, nu ma lasau sa traiesc asa cum nici eu nu ii lasasem pe ei. Simetria era perfecta sau aproape perfecta. Nimic nu mai era sigur de la o vreme.

In ziua aceea de iarna, gerul era unul crunt iar pe mine pusese stapanire o stranie dorinta de a imi face meseria de spion ca la carte si in timpul liber. Asa, pur si simplu. Geamul masinii in care ma ascundeam se aburise din cauza frigului, asa ca am fost nevoita sa il cobor putin, insa suficient de mult cat sa ma tranform intr-un om de zapada, pentru a imi vizualiza cat mai bine tinta. Ma simteam atat de ciudat, avand in vedere faptul ca de obicei eu eram prada, niciodata vanatorul si nu prea ma puteam acomoda cu acest nou rol.

"Lumea-ntreaga este o scena iar noi toti suntem actori", spusese la un moment dat Shakespeare, ceea ce era atat de adevarat. Imi dadeam totusi seama cum pe zi ce trecea, eu ma transformam in personajul negativ din propria poveste. Nu mai era vorba despre Hector sau despre Aaron, nici despre cei din Penumbra ori despre parintii mei. Acum era vorba despre mine si despre greselile mele.

Privirea imi era fixata asupra femeii slabute, infasurate intr-un cardigan de culoare bej, cu parul auriu ce-i zbura in toate directiile din cauza vantului ce batea cu mare putere. In mana dreapta tinea strans o plasa ce parea aproape goala, insa atentia ii era distrasa de gheata groasa ce se formase de-a lungul trotuarului ingust. Mergea atat de incet, parea atat de neajutorata si de vulnerabila. Cat de mult inselau aparentele de fapt, este greu de imaginat. Si totusi, semanam atat de mult cu mama. De la chipul exagerat de palid pana la ochii de un albastru verzui, de la atitudinea inselatoare si nepasatoare pana la parul blond, imi era rusine sa recunosc faptul ca sunt asemenea ei. Nici macar nu stiu motivul exact pentru care o urmaream, insa dupa ce aflasem de la bietul si nenorocosul David Becks ca se daduse peste cap pentru a ma gasi, simteam o nevoie inexplicabila de a fi aproape de ea, in ciuda tuturor greselilor sale care imi marcasera in mod direct copilaria si viitorul. Poate ca acum, dupa ce am facut propriile mele greseli, ma maturizasem si incepusem sa inteleg unele motive mai bine si sa vad unele lucruri mai clar, sau poate pur si simplu fusesem mult prea mult timp departe de ea si acest lucru incepuse sa se resimta dupa ce intrase din nou in viata mea.

O urmaream cu o deosebita atentie, lasandu-mi tigara aprinsa recent sa se consume zadarnic intre degetele mele subtiri. Am zambit vag, abia se putea tine pe picioare din cauza ghetii. Era simpatica, chiar amuzanta. Cu ce drept as mai fi putut avea acum sa o judec ? Cu ce drept continuam sa o condamn acum, cand eram la fel ca ea si imparteam aceleasi pacate patetice si dezgustatoare ? Aveam atat de multe sa ii spun, atat de multe adunate intr-un timp atat de lung.

Cand am vazut-o indepartandu-se, cu greu mi-am abtinut impulsul de a cobori din masina si de a sta de vorba cu ea, chiar si numai pentru cateva minute. Ea nici macar nu stia ca sunt acolo, nici macar nu ma observase si cred ca asa era realmente cel mai bine pentru toti. De ce sa complicam lucrurile ? Am lasat-o sa dispara incetul cu incetul din raza mea vizuala, ridicand la final geamul cu o oarecare doza de dezamagire. Mi-am dus tigara intre buzele usor crapate din cauza frigului nemilos de afara, si m-am lasat resemnata pe spatarul scaunului. Se schimbasera atat de multe de-a lungul timpului, si totusi oamenii continuau sa sufere si sa moara din vina problemelor si a alegerilor nostre. Cum era posibil sa facem atat de mult rau unor oameni pe care nu ii cunoastem, fara ca macar sa ne dam seama ? Chiar putea fi in totalitate vina noastra ?

"A ajuns prea aproape. Eliminati-l."

Vorbele spuse de Jacke in noaptea aceea mi-au reaparut subit in minte, si imediat am realizat si la ce se referise. Nu, nu era vina noastra, era vina celui care condamnase la moarte un om nevinovat fara sa ii pese de urmari ori consecinte. Acel cineva care indraznise ieri sa imi distruga casa si sa imi reproseze in cel mai dureros mod posibil ca il mint cu nerusinare si ii ascund secrete de maxima importanta, cand in realitate, el era cel care facea acest lucru. Traiam dintr-o minciuna in alta minciuna si dintr-un secret in alt secret, si avea pretentia sa am incredere in el. Si doar ca sa ma simt si mai fraierita, chiar avusesem.