Reborn In Bad Love

Capitolul 92

Marck pov...

Totul părea perfect înainte ca Sofi să leșine în brațele mele. Acum așteptam ca doctorul să ne spună ce s-a întâmplat.
M-am speriat foarte tare mai ales că pentru o secundă am sperat că începe să își revină si ca va fi bine ... Dar nu este așa.

Sofi pov...

Îmi deschid ochii si ii frec ușor. Privesc în jur și sunt în camera mea de spital,iar doctorul era la o măsuță,habar nu am ce făcea pentru că era cu spatele spre mine. Tușesc pentru ai atrage atenția și se întoarce brusc.

– Cum te simți? mă întreabă si vine grăbit spre mine.

– Cum sa ma simt? Mă simt bine. spun eu cu o voce răgușita.

– Nu te doare nimic? întrebă si ma strâmb neînțelegând ce se întâmplă.

– Absolut nimic. De ce? întreb și ridică din sprâncene.

– Ai leșinat. Dacă nu te prindea iubitul tau putea fi foarte rău. Nu îți amintești?

– Nu,nu îmi amintesc. De ce am leșinat? întreb eu

– Ai avut o cădere nervoasă. Din fericire totul este bine si nu stiu cum ,printr-o minune, sarcina ta pare să intre pe un făgaș normal. spune si imi duc mâinile la gură.

– Sunteți sigur? Adică... Va fi totul bine? întreb cu lacrimi în ochi nevenindu-mi să cred.

– Nu este 100% sigur. Dar sunt șanse mult mai mari să fi bine. Dacă timp de o săptămână totul merge bine te putem externa. spune si imi vine să sar în sus de bucurie.

– Îl pot vedea pe Marck? întreb și aprobă din cap după care iese din salon. În câteva secunde Marck intră în salonul meu. Mă ridic din pat zâmbind cu gura până la urechi si ii sar ir brațe cum nu am mai făcut-o de mult timp.

– Iubito,ce se întâmplă? întreabă chicotind si ma strânge la pieptul său.

– Va fi bine! Vom fi bine! spun radiind de fericire.

– Poftim? întreabă si ma îndepărteza ușor luandu-mi fața în palme.

– Doctorul mi-a spus că sunt șanse mari ca sarcina să meargă bine si ca intra pe un făgaș normal,iar dacă timp de o săptămână totul este bine mă va externa. Nu o să mor! Dumnezeule,nu îmi vine să cred! spun si lui Marck ii apare pe față cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut în toată viața mea. Se aplecă si ma sărută apăsat,dar adâncesc sărutul aducandu-mi mâinile după gâtul sau tragandu-l mai aproape de mine,atat cât îmi permite abdomenul meu bombat.

– Nu îmi vine să cred! Este cea mai buna veste pe care am primit-o în toată viața mea. spune si ma îmbrățișează strâns.
Nu îmi pot abține lacrimile. Sunt atât de fericită dar și speriată de acea mică șansă ca totul să decurgă rău în continuare. Sper din suflet ca totul să fie bine.

O săptămână mai târziu...

Totul a decurs perfect această săptămână si pot merge chiar azi acasă cu anumite condiții. Nu am voie să fac efort, să nu mă stresez, sa nu beau sau să mănânc prostii... Trebuie să îmi abțin poftele ce de la un timp au început să apară.

– Iubito,hai! Putem pleca. spune Marck si ma ia de mână.

– Hai! spun nerăbdătoare. Mai privesc o dată camera si sper sa nu o mai văd prea curând.

Ieșim din spital si Marck ma ajuta sa intru in masina.

– Nu credeam că o să mai ies de acolo în viață. spun si îmi mângâi abdomenul.

– Nu mai spune asta. Eu eram sigur că va fi bine. spune Marck si ma sărută pe obraz,iar apoi pornește mașina.
Din câte mi-a spus Marck,acasa mă așteaptă și ceilalți. Abia aștept să îi revăd.

  După un drum nu foarte lung,dar totuși foarte tăcut am ajuns acasă. Cobor din mașină imediat ce Marck oprește și mai mult alergam spre ușa.

– Ai grijă! strigă Marck Dar deja eram în fața ușii.

Deschid ușa cât ai clipi si in sufragerie unde sunt prietenii și familia de câte mi-a fost atât de dor...

– Sofi! spune mama cu și își duce mâna la gură,dupa care vine si ma îmbrățișează.

– Bună,mama! spun cu o emoție în glas si o strâng cu putere în brațe.

– Nu îmi vine să cred că ești dinou cu noi. spune si se îndepărtează.

– Pai ... iată-ma! spun si in camera își face apariția și Marck.

– Nu ar trebuii sa te odihnești? ma întreba Marck si oftez.

– M-am odihnit într-un spital 3 luni. Sunt bine! spun si ii îmbrățișez pe toți cei din cameră.

– Niciodată nu credeam că mă voi bucura atât să te văd. spune Aron si chicotesc.

– Crede-ma ca nici eu. spune si zâmbesc.

– Mi-a fost extrem de dor de tine! spune Adella si începe să plângă.

– Nu plânge,te rog! spun si o îmbrățișez strâng.

– Nu pot... spune si ii mângâi spatele.

– Sti ceva? În seara asta vom sta amândoua. Nu ți-a fost dor de serile noastre legendare? o întreb și se îndepărtează stergandu-si lacrimile.

– Ba da,foarte dor,dar trebuie să te odihnești. spune si imi dau ochii peste cap.

– Crezi ca în spitalul ala dormeam când mii se spunea? Nu o făceam. Si acum sunt bine. O să aducem multă mâncare pe care doar tu o s-o mănânci... spun si ma întrerupe Aron.

– De când ești în spital nu a mai mâncat. spune si imi măresc ochii.

– De ce? întreb și își lasă privirea în jos.

– Ciocolata îmi amintește de tine. spune si o strâng dinou în brațe.

– În sera asta recuperezi. spun si da din cap în semn aprobator.

Îmi iese din îmbrățișare si merge în brațele lui Aron.

– Mă bucur că sunt acasă! spun si ma așez pe canapea.

– Si noi. spun toți la unison. Marck se asează lângă mine si se uita la telefon.

– Este ora 12:00, trebuie să mănânci. spune si oftez.

– Sincer,nu îmi e foame. spun eu

– Nu îmi pasă. Doctorul a scris clar aici orele fixe la care trebuie să mănânci. Acum trebuie să mănânci fructe. Merg în bucătărie. Mă întorc. spune si se ridică de pe canapea.

– E foarte grijuliu cu tine. spune Emma.

– Da,este. Dar nu vreau să am nevoie de toată grija asta. spun eu

– E pentru binele tău. spune si Marck se întoarce în cameră cu un bol pe care mi-l întinde.

– I-am spus mamei să facă salata asta înainte să venim. spune si iau bolul. Adevărul este că arată foarte bine salata de fructe.

– Mulțumesc. spun si încep să mănânc. Decât mâncarea fără gust de la spital,salata asta este cel mai bun lucru mâncat în ultimele 3 luni.

Mă bucur să fiu acasă.