Playing Dirty

Capitolul 1.

Dacă am noroc și nu sunt exmatriculată între timp.
★

"–Nu te da bătută, Starr! Ești atât de aproape să reușești!

–Ce rost mai are, bunicule? Uită-te la mine, nu pot să o fac...

–Nu te-am învățat niciodată să fii slabă. Ridică-te, Starr! Ridică-te și strălucește!"

   În momentul în care am ales să îmi părăsesc orașul natal, am știut că nu eram nici pe departe pregătită, dar ce mai aveam de pierdut?

   New York-ul nu era doar un oraș mare. Era șansa mea să scap de tot ce am lăsat în urmă —cartierul care nu mi-a dat nimic, oamenii care m-au subestimat și m-au folosit și eu însămi, cu tot trecutul meu. Pentru prima dată puteam să fiu Avril Cunningham și să nu mai fiu Starr, prințesa care trăgea jumătate de gram pe nas și credea că așa viața ei devine mai ușoară.

   Privesc clădirea universității cum se înalță în fața mea. Mare, impunătoare, ca o promisiune că aici, poate, totul poate fi diferit. Inima îmi bate cu putere, dar nu știu dacă din emoție sau din frică.

   Mă întreb dacă ceilalți studenți simt același lucru. Probabil nu. Ei râd, se îmbrățișează cu familiile, își fac selfie-uri, ca și cum totul ar fi infinit de simplu. Pentru ei e ușor. Pentru mine? Nu prea. Nu am fost niciodată fata care primește totul. Nici aici nu voi fi.

   Închid ochii câteva secunde și respir adânc. Mă gândesc la bunicul, la vocea lui care răsună în mintea mea: "Ridică-te și strălucește!". Strălucește... ce frază goală și enervantă. Dar știu că avea dreptate.

   Îmi mai trag o dată geaca pe umeri și fac un pas înainte. Ăsta ar fi începutul, nu? Primul pas spre ceva nou. Dacă am noroc, poate totul va fi diferit. Dacă nu... ei bine, măcar am încercat.

   –Numele? Mă întreabă secretara, cu ochii în niște foi.

   –Avril Cunningham.

   –Uite aici orarul tău! Numărul camerei este 227, în corpul Third North. Restul informațiilor sunt trecute aici, împreună cu cheile. Bun venit și succes! Îmi zâmbește, înmânându‑mi hârtiile.

   Mă pierd complet în bălmăjeala ei, dar aleg să‑i mulțumesc și să ies din birou.

   Privesc în jur, în încercarea de a găsi căminul, dar fără succes.

   –Scuze, știi cum se ajunge la Third North? Întreb o fată blondă, care se uită fix în telefon, dar mă privește rapid.

   –Mergi drept și faci la stânga, o să vezi clădirea imediat. Dacă nu mă înșel, are o pancardă mov lipită.

   –Mersi!

   Urmez indicațiile și în curând, clădirea se ivește în fața mea. Acesta urma să fie locul în care îmi voi petrece următorii patru ani. Desigur, asta dacă am noroc și nu sunt exmatriculată între timp!

   Îmi găsesc camera și deschid ușa, iar tot zâmbetul meu pâlește la vederea unui tip brunet, care stă și fumează liniștit în cameră.

   –Tu cine dracu' mai ești? Întreabă el când îmi observă prezența, ridicându‑se din pat și apropiindu‑se.

   În loc să dau înapoi, fac un pas înainte și îl privesc direct în ochi.

   –Sunt Avril. Răspund scurt, cu voce fermă. Și tu cine ești și ce cauți în camera mea?

   El se oprește o clipă, surprins, apoi replică:

   –Camera ta? Ha! Bună glumă!

   –Arăt de parcă aș glumi? Îl ironizez, încrucișându‑mi brațele la piept.

   –Imposibil! Murmură el și se apropie furios. Nu te mișca de aici!

   În loc să tresar, îl privesc fix. Oare chiar crede că o să mă sperie? Nu-mi dă niciun drept la replică, pentru că apoi iese din dormitor ca un taifun, trântind ușa în urma lui.

   –Auzi "Nu te mișca!" Da, ce sunt eu? Câine?! Asta e culmea! Murmur printre dinți.

   –Idiotu' dracu! Înjur furioasă.

   Cât timp e plecat, am ocazia să inspectez camera mai atent. Două paturi de o singură persoană sunt așezate în colțuri opuse. Unul dintre ele are un cearșaf negru, semn că acela e patul "îngâmfatului" de mai devreme. Lângă fiecare pat se află câte o noptieră cu două sertare și o mică lampă atașată de perete. Două șifoniere maronii stau cuminți, iar eu respir ușurată —nu va trebui să împart dulapul.

   Dormitorul e simplu: două ferestre, pereți albi-gălbui, parchet maroniu care nu scârțâie. Nu e lux, dar am stat în locuri și mai rele.

   Ușa se deschide brusc și se închide la fel de brutal. Brunetul revine cu entuziasm fals:

   –Aparent suntem colegi de cameră! Anunță, aruncându-mi o privire acidă.

   –Și vrei un premiu?

   –Ascultă la mine, păpușă, nu știu din ce palat de cleștar ți‑ai dat jos fundul-

   –Nu, ascultă tu, răzgâriatule! Îl întrerup. Suntem colegi de cameră, buhuhu! Dacă nu‑ți convine, fă o cerere la secretariat, chiar dacă ceva îmi spune că ai încercat deja și ai eșuat. Așa că taci și înghite! Iar data viitoare când îmi mai spui "păpușă" sau mai vrei să faci presupuneri despre mine, asigură‑te întâi că nu știu cum să te lovesc în boașe!

   Știam că trecutul încă mă urmărea; nu scăpasem complet. Dar ce urma... putea să mă ardă, să mă transforme sau să mă facă să strălucesc. Și, pentru prima dată, simțeam că nimic nu va fi la fel!