Playing Dirty

Capitolul 1.

"Avril Cunningham."
★

   Vocea bunicului încă îmi apare uneori în minte, de parcă n-ar fi murit niciodată. De parcă n-aș fi fost acolo când s-a stins, cu mâna mea în a lui, încercând să mă conving că mai aveam timp.

"Nu te da bătută, Starr. Ești atât de aproape." Aproape de ce? N-am știut nici atunci. Nu știu nici acum.

   "Ridică-te și strălucește." Îmi scapă un zâmbet scurt, fără urmă de umor. N-am strălucit niciodată.

   Oamenii nu se uitau la mine pentru lumină. Se uitau pentru că eram suficient de periculoasă încât să mă țină minte.

   Nu am plecat ca să o iau de la capăt. Am plecat pentru că Miami mă omora încet, iar eu ajunsesem în punctul în care nici măcar nu-mi mai păsa.

   Orașul ăla avea un fel ciudat de a te face să uiți cine ești. Îți oferea mereu ceva care să-ți acopere gândurile, ceva care să facă zgomotul din cap să tacă pentru câteva ore. La început crezi că deții controlul. Apoi te trezești într-o dimineață și îți dai seama că nu mai știi când l-ai pierdut.

Am învățat prea devreme cum arată dependența. Cum se simte să ai nevoie de ceva ca să nu mai simți nimic. Și cât de ușor e să confunzi libertatea cu autodistrugerea.

Nu am plecat liberă. Doar suficient de departe.

New York-ul se întinde în fața mea rece, uriaș și complet indiferent. Nu promite că o să fie mai bine și nici nu încearcă să mă convingă că merit un nou început. Tocmai de aceea îmi place. Nu mă cunoaște. Nu știe cine am fost, ce am făcut sau câte lucruri am încercat să îngrop în Miami.

Pentru prima dată puteam să fiu Avril și nu Starr, prințesa care credea că liniștea se trage pe nas. Sau poate că asta era doar o minciună suficient de bună cât să o cred și eu.

   Privesc clădirea universității câteva secunde înainte să urc treptele. E mai mare decât mă așteptam. Studenți intră și ies întruna, unii cu căști în urechi, alții cu telefoanele lipite de mână sau cu câte o cafea aburindă. Nimeni nu pare grăbit și, în același timp, toți par să știe exact unde au de ajuns.

   Îmi trag geanta mai sus pe umăr și intru. Aerul condiționat mă lovește imediat, împreună cu mirosul de cafea și hârtie proaspăt tipărită. Holul forfotește de oameni. Cineva râde prea tare undeva în spatele meu, două fete încearcă să facă un selfie în fața siglei universității, iar un profesor trece pe lângă ele fără să le bage în seamă.

   Mă apropii de secretariat și aștept la coadă. Când îmi vine rândul, femeia din spatele ghișeului ridică privirea doar o clipă.

   –Numele?

   –Avril Cunningham.

   Tastează câteva secunde, apoi scoate un plic și o cheie.

   –Camera 227, Third North. Aici ai orarul, harta campusului și legitimația de student. Bun venit și succes!

   Îi mulțumesc din reflex și iau lucrurile din mâna ei. Atât. Nicio întrebare. Niciun motiv să mă privească de două ori. Exact așa îmi doream.

   Mă îndepărtez de ghișeu și mă opresc în mijlocul holului. Scot harta din plic, o desfac și o privesc câteva secunde. Nu înțeleg nimic.

   Îmi scapă un oftat și împăturesc hârtia la loc. Perfect. Prima zi și deja sunt pierdută.

   Prind din priviri o fată blondă care stă rezemată de perete și butonează telefonul.

   –Scuze, știi unde e Third North?

   Își ridică privirea spre mine și mă măsoară o secundă.

   –Ieși pe ușa principală, mergi drept și faci stânga. O să vezi clădirea, e imposibil s-o ratezi.

   –Mersi.

   Îmi face un semn din cap și se întoarce la telefon, iar eu ies afară înainte să apuc să mă răzgândesc.

   Campusul e mult mai mare decât părea de la intrare. Alei înguste leagă clădirile între ele, iar peluzele sunt pline de studenți care par că se cunosc de ani întregi. Unii stau întinși pe iarbă, alții discută în fața clădirilor sau traversează grăbiți cu ghiozdanele atârnând pe un singur umăr.

   Mă uit din nou la brelocul pe care scrie 227, apoi înainte. După câteva minute, zăresc clădirea. Third North.

   Mă opresc pentru o clipă și o privesc. Aici urma să locuiesc. Aici urma să-mi petrec următorii patru ani. Sau cel puțin asta era planul.

   Găsesc camera și deschid ușa. Dar zâmbetul meu dispare instant. Pentru că nu sunt singură.

Un tip brunet stă în cameră de parcă locul i-ar aparține deja, sprijinit de perete și fumând fără grabă.

   –Tu cine dracu' mai ești? Se răstește șocat când îmi sesizează prezența.

   În loc să dau înapoi, intru complet în cameră și închid ușa în urma mea, privindu-l direct.

   –Sunt Avril. Tu cine ești și ce cauți în camera mea?

   Se oprește o clipă, surprins. Apoi râde scurt, fără umor.

   –Camera ta? Bună glumă!

   –Arăt de parcă glumesc? Îl ironizez, încrucișându‑mi brațele la piept.

Se apropie, reducând distanța dintre noi până când devine incomodă pentru oricine altcineva, dar nu și pentru mine. Îi susțin privirea fără să mă mișc.

   –Imposibil! Murmură. Nu te mișca de aici!

Pleacă imediat, trântind ușa în urma lui. Rămân câteva secunde în liniște, apoi îmi dau ochii peste cap.

   –Auzi "Nu te mișca!" Da, ce sunt eu? Câine?! Asta e culmea!

   Înjur printre dinți și îmi trec mâna prin păr, apoi arunc o privire prin cameră, observând cele două paturi, dintre care unul e deja ocupat, cu cearșaf negru și lucruri aruncate la întâmplare. Dormitorul e simplu. Dar am stat în locuri mai rele.

   Ușa se deschide brusc și se închide la fel de brutal. Brunetul revine cu entuziasm fals:

   –Aparent suntem colegi de cameră!

   –Și vrei un premiu?

   –Ascultă la mine, păpușă, nu știu din ce palat de cleștar ți‑ai dat jos fundul-

   –Nu, ascultă tu, răzgâriatule! Îl întrerup, făcând un pas spre el. Suntem colegi de cameră, buhuhu! Dacă nu‑ți convine, rezolv-o. Dar până atunci, obișnuiește-te pentru că eu nu plec nicăieri. Iar data viitoare când îmi mai spui "păpușă" sau mai vrei să faci presupuneri despre mine, asigură‑te întâi că nu știu cum să te lovesc în boașe!

Mă privește câteva secunde fără să spună nimic, iar pentru prima dată nu mai pare atât de sigur pe el.

Perfect.

Mă întorc și îmi arunc geaca pe patul liber, de parcă totul e deja stabilit, deși știu foarte bine că nu e.

   Pentru că trecutul nu dispare doar pentru că schimbi orașul. Nu scăpasem complet. Dar ce urma... putea să mă ardă, să mă transforme sau să mă facă să strălucesc. Și, pentru prima dată, simțeam că nimic nu va fi la fel!