Playing Dirty

Capitolul 3.

  
"Să fi înghețat iadul între timp?"
★

   Sala de dans e singurul loc unde nu mai contează nimic altceva. Totul e controlat, fiecare mișcare vine exact când trebuie și nu există loc pentru ezitare. E mai simplu așa. Mai sigur decât locurile în care o secundă greșită nu se iertau.

   Fac o ultimă piruetă și mă opresc, respirând greu din cauza oboselii. Îmi las ochii în podeaua lucioasă, până când câteva bătăi de palme sparg liniștea. Tresar și ridic brusc capul spre sursa zgomotului.

   Un bărbat șaten, necunoscut, stă în pragul ușii, zâmbindu-mi. 

   –Ai o tehnică foarte bună!

   –Mulțumesc.

   Ridic capul și încerc să-mi dau seama dacă e doar politicos sau e ceva mai mult de atât.

   –Iartă-mă! Ce nepoliticos din partea mea. Sunt Christopher Jones, profesor universitar. Îmi întinde mâna.

   –Avril, studentă. Glumesc, ridicând din umeri, și îi strâng mâna.

   Profesorul râde scurt, iar expresia lui se destinde și mai mult.

   –Ești în primul an? Nu te-am mai văzut pe aici și de obicei îi știu pe toți cei care își pierd timpul prin sala de dans după ore.

   Îmi mut greutatea de pe un picior pe altul. Nu-mi place să fiu analizată, iar omul din fața mea pare să observe prea multe.

   –Da, sunt în primul an.

   Zâmbește larg, de parcă tocmai și-ar fi confirmat o bănuială.

   –Mă bucur să te cunosc, Avril!

   –Și eu!

   –Sper să te văd într-o zi și la cursurile de balet!

   Mă încrunt fără să vreau, convinsă că am auzit greșit.

   –Balet? Întreb confuză.

   –Da, predau cursuri de balet.

   Scot un râs scurt, mai degrabă din surprindere decât din amuzament.

   –Iertați-mă, dar eu nu sunt o balerină.

   Profesorul își încrucișează brațele la piept, cu un zâmbet care îmi spune clar că nu mă crede nici măcar o secundă.

   –Serios? Pentru că ceea ce am văzut acum câteva minute spune cu totul altceva.

   –Știu, dar-

   –Doar gândește-te, bine? Mă întrerupe.

Îmi zâmbește din nou, apoi face un pas în spate, lăsându-mi impresia că nu avea de gând să insiste mai mult.

   Dau din cap doar ca să închei conversația asta, care devenea din ce în ce mai incomodă, apoi mă întorc, îmi iau rucsacul de pe jos și mă îndrept spre ieșire.

   Cu siguranță nu am de gând să merg la vreun curs stupid de balet. E un capitol pe care îl închisesem cu mult timp în urmă și pe care nu am nici cea mai mică intenție să-l redeschid.

   Pe drumul spre dormitor, îmi țin privirea înainte și trec pe lângă oameni fără să mă opresc asupra lor, mai mult din obișnuință decât din intenție. Vocile lor se amestecă într-un zgomot de fundal pe care nici măcar nu încerc să-l disting. Mă opresc la automat, îmi iau o sticlă de apă și un baton cu cereale, apoi îmi continui drumul aproape mecanic.