Playing Dirty

Capitolul 27.

"Mi estrellita."
★


"–Nu pot, Sara. Nu pot să plec!

–Ce-ți dorești cu adevărat?

–Te rog!

–Răspunde la întrebare, Starr.

–Același lucru pe ni-l doream de când eram copii:
libertate.

–Atunci du-te! Pleacă cât mai departe de orașul ăsta și nu te mai întoarce niciodată. Nici măcar să nu privești înapoi, m-ai înțeles? Eu o să rămân aici împreună cu Kyle. Dar tu? Tu ești în sfârșit liberă! Nu înțelegi?

–Ariel...

–Ai sacrificat întodeauna tot ce ai avut pentru ceilalți. Când o să te gândești și la fericirea ta?

–Te iubesc!"

Durere.
Noi, oamenii, folosim mult prea des cuvântul ăsta pentru lucruri prea mărunte, care nu merită sau care nu-și au rostul.

   Durerea vine sub diferite forme și înfățișări. Ea te copleșește, întunecându-ți sufletul și felul în care gândești.

   Odată cu aceasta, vine și tristețea. Împreună, te fac să crezi că nu o să mai fii niciodată fericit. Că nu o să te ridici. Că o să sfârșești singur pe fundul prăpastiei.

   Și eu am fost suficient de naivă încât să cred că sunt mai puternică decât ea. Durerea o să găsească întotdeauna o modalitate prin care să te atace... și nu o să fie deloc blândă.

   –Starr, am ajuns.

   Vocea lui Xander mă smulge din gânduri și mă aduce înapoi în realitate.

   Îmi întorc privirea spre geamul avionului și văd orașul întins sub mine.

   Miami. "Orașul Magic", cum îl numesc unii. Deși după nouăsprezece ani, încă nu am aflat ce-l face atât de "magic".

   Inspir adânc și mă ridic, urmându-i pe ceilalți spre ieșire. Picioarele îmi tremură de când am plecat din New York, dar știu că Xander e chiar în spatele meu, pregătit să mă prindă dacă cedez.

   Aerul cald mă lovește imediat ce ies, iar mirosul de asfalt încins și benzină îmi invadează simțurile și îl recunosc fără efort.

   După ce a reușit să mă liniștească și a aflat tot, i-a cerut avionul lui Klaus fără să stea pe gânduri. Nu m-ar fi lăsat niciodată să vin singură. Și nici ceilalți.

   –Bree a făcut rezervare la un hotel din Model City. Spune Xander și doar dau din cap.

Model City. Îmi scapă un zâmbet amar. Ce glumă proastă.

   Pe drum, privesc orașul fără să spun nimic. Miami nu mi-a fost niciodată casă. A fost locul în care am învățat să fur, să fug și să mă prefac că nu simt nimic.

   Aici am confundat libertatea cu autodistrugerea și supraviețuirea cu căderea, iar acum, privind în jur, nu simt nostalgie, ci doar adevărul rece că locul ăsta m-a făcut exact așa cum sunt.

   –Nu au mai avut decât patru camere, așa că o să stăm câte doi. Ne anunță Bree, în timp ce ne întinde cheile. Avril, tu o să stai cu Xander. M-am gândit că nu o să vă deranjeze, având în vedere că locuiți deja împreună, dar dacă vreți, putem schimba-

   –E bine așa. O întrerupe cel de lângă mine.

   –Trebuie să merg acasă. Mă aud vorbind pentru prima dată de când am ajuns.

   –Atunci ne vedem în față hotelului în 20 de minute? Întreabă Bree.

   –Cred că ar fi mai bine să mă duc singură.

   –Nici gând! Pentru o clipă, ceva periculos îi traversează privirea.

   Oftez, dar nu-l contrazic. N-ar schimba nimic.

Stăm în fața ușii de aproape zece minute. Și tot nu pot.

O parte din mine încă mai speră că e doar un coșmar și că o să mă trezesc înapoi în New York.

   –Dacă vrei, ne putem întoarce mai târziu. Zice Bree.

   Îmi iau inima în dinți și bat. Aștept câteva clipe și apare bunica.

   –Abuela! 

   Mă arunc în brațele ei înainte să pot gândi, sperând că acestea o să-mi aducă alinare încă o dată.

   Lacrimile vin fără să le opresc.

   –Mi estrellita... Șoptește, mângâindu-mi părul.

   Pentru o secundă, vreau să rămân acolo. Pentru o secundă, vreau să nu aflu. Dar știu. Știu că urmează.

   Îmi șterg lacrimile cu mâneca de la bluză, căutându-l cu privirea.

   –Abuela, ei sunt prietenii mei din New York.

   Fac prezentările mecanic. Și nu aud  nici jumătate din ce se spune.

   Pășesc pragul casei cu durere. Atâtea râsete, povești și cântece... atât de multe au auzit pereții acestei case.

   –Luați loc! Ne îndrumă bunica spre canapea. Trebuie să-ți spun ceva. Vocea ei tremură.

   Nu-mi place cum sună. Nu-mi place cum își frământă mâinile.

   –Ce?

   Inspiră adânc. Prea adânc.

   –Înmormântarea... a avut loc deja.

   –Cum? Dar m-ai sunat acum câteva ore.

   –Miranda nu a vrut să participi. Am încercat să mă împotrivesc... dar nu am putut face nimic. Îmi pare atât de rău, scumpo!

   Nu-mi vine să cred. Nu dau vina pe bunica. Știu cât de vicleană poate fi mama mea. Iar pe zi ce trece, nu face decât să îmi arate că nu are limite.

   –Când?

   –Ieri.

   –Cum s-a întâmplat? Îmi fac curaj să o întreb în cele din urmă.

   –Așteaptă o secundă.

   Se ridică grăbită, mergând spre dulap, de unde scoate un plic și mi-l întinde.

   Numele meu e scris pe el și recunosc ca fiind scrisul ei.

   –Asta e pentru tine. Ar fi mai bine să o citești când ești singură.

   –S-a...

   Dar mă opresc, pentru că nu am puterea necesară să termin acea frază.

   Durerea de pe chipul ei îmi oferea toate răspunsurile de care aveam nevoie.

–Nu! Nu! Nu! Cad în genunchi înainte să-mi dau seama. Nu e real! Nu se poate! Ea nu a murit. E încă aici! Nu! Nu e adevărat! Aduceți-o înapoi! Strigătele mele se sparg în suspine scurte și ascuțite.

Încerc să respir, dar aerul nu ajunge unde trebuie, inspirațiile sunt scurte și inutile, iar pieptul mi se strânge din ce în ce mai tare, până când amețeala mă lovește brusc și lumea începe să se clatine în jurul meu.

   Lacrimile nu se opresc, inima îmi bate haotic, prea repede, prea tare, iar sunetele devin înfundate, îndepărtate, ca și cum aș fi sub apă. Simt brațele lui în jurul meu și vocea lui devine ultimul lucru pe care îl mai aud înainte ca totul să se stingă.