Playing Dirty

Capitolul 34.

"Nu era un vis, ci un coșmar."
★

–Ești sigură că vrei să te întorci? Întrebarea lui Xander mă lovește brusc, făcându-mă să mă opresc pe loc.

–De ce mă întrebi?

–Oricât de mult urăsc ideea să rămâi, vreau să fie decizia ta.

–La început mi-a fost frică să mă întorc, mi-a fost frică că nu o să pot face față.

   –Și ce s-a schimbat?

   –Încă îmi e frică... doar că mi-am amintit motivul pentru care am decis să plec de la bun început.

–Care?

–Ca să scap din cușca în care eram prinsă.

–Te-am auzit repetând cuvântul "cușcă" de câteva ori, dar nu mi-ai spus niciodată ce înseamnă.

–Atât eu, cât și Ariel, eram prizonierele păcatelor părinților noștri. Din cauza tatălui meu, mama a încercat să se răzbune pe el prin mine. Credea că dacă mă rănește, o să-l rănească și pe el. Ce nu știa era că taică-meu nu dădea doi bani pe mine.

–Nu vorbești foarte des despre el.

–Pentru că nu sunt prea multe de spus.

–Când ați vorbit ultima dată?

–Sincer... nu mai știu. Probabil înainte să intru la corecție.

   Nu mai insistă și ne continuăm drumul în liniște, liniște care apasă mai tare decât orice întrebare.

   După câteva minute, îmi vâr mâinile în buzunare și oftez fără să-mi dau seama.

   –Hei... înainte să ne întoarcem la hotel, putem să ne oprim undeva?

–Unde vrei să mergem?

–La cimitir.

–Bine.

După aproximativ cincisprezece minute ajungem. City of Miami Cemetery.

Trecem de porțile mari de fier și înaintăm printre rânduri nesfârșite de pietre funerare. Cu fiecare pas, golul din stomac se adâncește și o parte din mine vrea să se întoarcă din drum, să se agațe de iluzia că totul a fost doar un vis. Dar când mă opresc în fața celor trei morminte, realitatea mă lovește fără milă: nu era un vis, ci un coșmar.

Merce Cunningham.
David Cunningham.
Sara Cunningham.

–Tatăl Sarei? Întreabă el.

–Îhî! Răspund, privind în continuare pietrele funerare. Accident de mașină.

–Nu trebuie să vorbești despre asta. Putem doar să stăm aici.

Trag aer în piept și, fără să-mi dau seama, îl apuc de mână.

–Acum patru ani, de ziua Sarei, am fost la cinema. Eram toți în mașină când un șofer beat a intrat pe contrasens.

Îmi închid ochii, iar imaginea farurilor îmi explodează din nou în minte. Îi strâng mâna atât de tare încât unghiile mi se înfig în pielea lui, dar nu se retrage. Dimpotrivă, mă strânge și el, ca și cum ar încerca să mă țină ancorată în prezent.

–Oricât de mult aș încerca să ascund amintirea asta, e suficient să închid ochii și sunt din nou acolo. Aud urletele mătușii, cum îi striga numele unchiului, implorându-l să nu o lase. Simt durerea până în măduva oaselor. Era atât de mult sânge... și atâtea voci care îmi spuneau să rămân trează.

   Mă desprind de el și mă aplec în fața mormântului, dând la o parte câteva frunze.

   –Nimic nu a mai fost la fel după ziua aia. Mătușa s-a apucat de băut și a fost concediată. Era medic... ironic, nu? La scurt timp a început să dea vina pe Ariel pentru accident. Am încercat să o protejez, uneori încasam eu loviturile în locul ei. O bună parte din banii pe care îi câștigam ajungeau la ea. Am vrut să-i ofer măcar o fărâmă de normalitate... dar nu a fost suficient.

   Înghit nodul din gât, dar nu dispare. Mă prinde de umeri și mă trage în brațele lui.

–Nu-mi vine să cred că ea chiar nu mai e...

   Lacrimile îmi curg fără oprire.

–Când era mică, mă ruga să rămân lângă ea până adoarme. Se culca pe mâna mea, iar buclele ei îmi intrau mereu în gură... uram asta. Uneori refuza să adoarmă dacă nu-i cântam. Și cântam același cântec, noapte de noapte, aproape un an.

–Cântă-l.

Îmi închid ochii, încercând să-mi reamintesc strofele cântecului.

–"Închideți ochii dulci,
   Scumpa mea copilă,
   Căci viața-i doar o clipă,
   Mai bine să te culci,
   Pe-a visului aripă.

   Închideți ochii dulci,
   Căci viața-i o minciună,
   În vise-i fericirea,
   Ariel, noapte bună!"

–De ce Ariel?

   Zâmbesc slab.

–Când avea cinci ani era obsedată de Mica Sirenă și nu răspundea decât la "Ariel". Partea amuzantă e că chiar era roșcată.

Îi observ privirea, iar ceva în mine se încordează instant.

–Să nu îndrăznești să mă privești așa, Xander, sau jur că îți scot ochii!

–Știe cât de mult o iubești și câte sacrificii ai făcut pentru ea. Dar toată această mânie... ciclul abuzurilor început de părinții voștri poate să se oprească la tine. Fă un ultim sacrificiu: fii fericită, steluțo!

Îmi trag nasul fără pic de feminism și îmi ridc privirea înlăcrimată.

–Mulțumesc.

–Tu ai fost acolo pentru mine când eram pe punctul de a mă pierde. Acum e rândul meu.

Xander este un tip dur într-adevăr, dar când am nevoie de el, se transformă în cea mai blândă persoană pe care o cunosc.

Îi simt mâinile pe obraji, ștergându-mi lacrimile, atingerea lui trimițându-mi fiori pe șira spinării. Îmi dă o șuviță de păr după ureche.

–Ești frumoasă.

Cuvintele lui mă lovesc mai puternic decât ar trebui. Îl privesc, iar, în momentul în care acei ochi albaștri fac contact cu ai mei, îmi pătrunde în cele mai întunecate colțuri ale minții.

–Ce-mi faci tu mie... Șoptesc, iar el zâmbește larg.

O atingere ușoară mă face să tresar. Un fluture roșu, cu detalii negre, s-a așezat pe mâna mea.

–Uite... un fluture!

Îl privesc fascinată, iar el zâmbește, dar în spatele zâmbetului e ceva mai profund.

–La ce te gândești?

–Există un mit care spune că atunci când cineva moare, sufletul lui devine un fluture.

–Roșu a fost mereu culoarea ei preferată... Șoptesc, simțind cum un zâmbet trist îmi apare pe buze.

Era frumos... la fel ca ea. Sara fusese frumoasă, dincolo de orice. Și chiar dacă eram rude, nu ne asemănăm deloc. Pielea măslinie, asemenea dominicanilor din care ne tragem. Ochi căprui, bucle roșcate care îmi dădeau bătăi de cap și un corp atletic, perfect în felul în care ea nu s-a văzut niciodată.

–Cred că ar fi cazul să mergem înainte să ne omoare Bree. Spune el amuzat.

Așez fluturele cu grijă pe flori, ca și cum aș proteja ceva fragil și sacru, apoi îl urmez în tăcere spre ieșire.

Xander a fost prima persoană căreia i-am spus o parte din povestea mea. Și nu regret. Pentru că știam, fără nicio îndoială, că el este unul dintre puținii oameni capabili să-mi înțeleagă durerea.