Playing Dirty

Capitolul 12.

"Niște copii mari, tatuați și răniți."
★

   Am fost externată din spital în urmă cu câteva zile, chiar dacă starea mea nu se îmbunătățise cu adevărat. Încă aveam amețeli, nu puteam să adorm din cauza coșmarurilor și mâncam doar când simțeam că cedez.

Nu știu dacă o făceam intenționat sau nu, dar îmi spuneam că am lucruri mai importante de făcut decât să zac în pat. Era mai ușor așa. Dacă eram ocupată, nu mai aveam timp să gândesc.

Cu ochii în telefon și cărțile strânse la piept, încerc să-i scriu verișoarei mele un mesaj, dar mă opresc când aud o voce cunoscută.

Îmi ridic privirea și îl văd. Xander. E pe hol, vorbind cu un tip pe care nu-l cunosc. La început nu îi dau prea multă importanță. Voiam doar să-l prind din urmă și să-l întreb dacă mă poate duce cu motocicleta la garaj.

   Dar mă opresc. Îl văd cum scoate un pliculeț și i-l întinde. Tipul îi dă o bancnotă și pleacă rapid, aruncând o privire în jur înainte să dispară. Mă retrag instinctiv, lipindu-mă de perete.

La naiba cu tine, Black!

Când băiatul dispare, îl urmăresc pe Xander de la distanță. Se întoarce spre campus, iar eu nu mai stau pe gânduri.

Trântesc ușa camerei cu putere în urma mea, iar Xander își întoarce privirea spre mine, complet relaxat.

–Steluțo!

–Ești un idiot! Izbucnesc, lăsând lucrurile din mână și apropiindu-mă de el.

–Ce-am mai făcut? Întreabă lejer, îndreptându-se spre dulap.

–Nu încerca să mă prostești. Am văzut totul.

   Se oprește pentru o secundă, suficient cât să știu că a înțeles exact la ce mă refer, dar nu pare deloc afectat.

–Ce fac eu, nu te privește, Starr.

   Îmi strâng maxilarul, iritată de tonul lui lipsit de orice urmă de vină.

   –Serios? Atât ai de spus?

   Nu răspunde imediat. În schimb, își trece o mână prin păr, apoi face un pas spre dulap. Îl urmăresc cu privirea, așteptând o reacție, o explicație, orice, dar el pare complet neafectat de faptul că tocmai l-am prins.

   –Știi măcar ce riști? Continui, mai apăsat.

   Se întoarce ușor spre mine, suficient cât să-mi prindă privirea pentru o fracțiune de secundă, apoi își duce mâinile la tivul tricoului.

   Nu se grăbește. Îl ridică încet, materialul alunecând peste abdomenul lui, dezvăluind treptat tatuajele, liniile clare, pielea încă ușor tensionată de mișcare. Îl aruncă pe pat fără să-și ia ochii de la mine.

   –Nu te băga.

   Clipesc, revenindu-mi.

–Ăm... ce faci? Murmur, simțind cum obrajii îmi iau foc.

–Mă schimb. Răspunde, imitându-mi tonul, cu un rânjet abia schițat.

–Serios, Einstein?

–Să știi că nuanța asta de roșu te prinde, pisicuțo! Afirmă sarcastic, făcându-mi cu ochiul.

Roșu? Eu nu port roșu! Agh! Nemernicul vorbește despre obrajii mei!