Playing Dirty

Capitolul 16.

"Pentru că nu m-ai lăsat să mă pierd!"
★

   –Xander!

   Vocea lui Bree ne lovește și amândoi tresărim, rupți brutal din bula noastră. Mă întorc spre ea imediat și ceva din expresia ei îmi strânge stomacul.

   –Ce s-a întâmplat? Întreabă Xander, ridicându-se deja.

   Panica îi revine pe chip într-o fracțiune de secundă, de parcă speranța fusese doar o iluzie prost jucată.

   –A ieșit din operație.

   Ar fi trebuit să fie suficient ca să respir ușurată, dar tonul ei spune clar că nu e tot.

   –Cum se simte? Ai vorbit cu doctorul?

   –E încă sub efectul anesteziei. Mi s-a spus să merg în cabinet pentru detalii, dar... îmi e frică să merg singură.

   Îi prind mâna fără să stau pe gânduri, strângând-o ferm.

   –Nu ești singură.

   Nu sunt genul care se roagă, dar există momente în care speranța apare fără să o chemi, ca un reflex disperat de a nu te prăbuși.

   –Bună ziua. Am vorbit mai devreme... Zayn Redd.

   Doctorul ridică privirea din niște foi, iar liniștea din cabinet apasă mai tare decât orice strigăt.

   –Da, intrați.

Mirosul de dezinfectant îmi invadează simțurile.

   –Cum este? Întreabă Bree, vocea ei tremurândă.

–A ieșit din operație și este stabil, dar a fost o intervenție critică. În timpul operației a intrat în stop cardio-respirator. L-am pierdut pentru câteva minute.

   Aerul dispare din încăpere.

   –Cum adică...? Șoptește Bree, aproape sufocată de frică.

   –A fost nevoie de resuscitare imediată. A răspuns, dar a fost la limită.

   –Deci e în afara pericolului? Întreb, mai direct decât aș vrea.

   –Pentru moment, da. Este stabil, dar următoarele săptămâni sunt esențiale. Recuperarea va fi lentă și orice complicație poate schimba totul. Dacă evoluția rămâne favorabilă, îl putem externa în aproximativ două săptămâni.

Ochii lui Bree sclipesc de ușurare, iar eu simt cum o greutate uriașă mi se ridică de pe umeri.

–Trebuie să fiți acolo pentru el. Recuperarea nu ține doar de tratament, ci și de liniștea pe care i-o oferiți.

   –Vom fi! Spune Xander, strângând mâna doctorului cu o fermitate care nu lasă loc de îndoială.

–Îl puteți vedea acum, dar nu pentru mult timp. Are nevoie de odihnă.

   Ajunși în salon, Bree nu mai rezistă și se prăbușește lângă pat, iar lacrimile îi curg fără oprire.

   Zayn e bandajat, lovit, dar viu. Și asta e tot ce contează.

   Xander rămâne drept, rece, dar maxilarul îi e încleștat atât de tare încât aproape îl aud scrâșnind.

   –Iubito, te rog... nu mai plânge. Murmură Zayn răgușit, atingându-i obrazul cu un gest slab.

   –Nu vorbi... doar... doar stai aici! Șoptește Bree, acoperindu-i mâna cu a ei, de parcă dacă îl ține suficient de strâns, nu mai poate pleca nicăieri.

   Se privesc ca și cum lumea din jur a încetat să existe.

   –Mă bucur să văd că încă respiri... ar fi fost enervant să te îngrop. Spune Xander cu un zâmbet care nu-i ajunge până la ochi.

   –Nu scapi așa ușor de mine! Răspunde Zayn, încercând să râdă.

   –Și eu mă bucur să văd că ești bine, Zayn! Vorbesc, iar el își mută privirea spre mine.

   –Crezi că te-aș fi lăsat singură cu el?

   –Mulțumesc pentru încredere, frate! Intervine Xander sec.

   –Oricând.

   Zayn își întoarce atenția spre Bree, iar eu simt că nu mai avem ce căuta acolo.

   –Black, ce zici de o cafea?

   Xander mă privește suspicios, apoi își arcuiește sprânceana.

   –Mă inviți în oraș, pisicuțo?

   Îmi dau ochii peste cap.

   –Atâta timp cât tu plătești, nu e o problemă.

   –Hm! Joci murdar.

   –Hai!

   Se ridică și mă urmează fără să mai comenteze.

   –Să te faci bine, Zayn!

   Nu primesc un răspuns, dar știu că m-a auzit.

   Ajunși la masa noastră obișnuită de la cafenea, liniștea se așază între noi, grea, dar e diferită de cea din spital.

   –Mulțumesc! Vorbește Xander într-un final.

   Îl privesc atentă.

   –Pentru?

   –Pentru că nu m-ai lăsat să mă pierd.

   –Sunt aici pentru tine, chiar dacă încerci constant să mă alungi.

   –Știu. Și îmi pare rău că am încercat. N-am vrut să te speri.

   –Nu-ți face griji. Am văzut lucruri mai rele decât tine, Xander.

   –Și exact asta mă enervează. Un colț al gurii i se ridică.

   –Ce anume? Mă încrunt ușor.

   –Faptul că nu te înțeleg. Și mă scoate din minți.

   –De ce vrei să mă înțelegi?

   Își fixează privirea în a mea.

   –Pentru că atunci când te privesc, îmi aduc aminte că semeni cu ea... la suprafață. Dar nu ești ea. Și lucrul ăsta mă stârnește să aflu ce te face atât de specială, Starr Cunningham.

   Îmi țin respirația fără să vreau.

   –Nu e nimic de descoperit.

   –Ba e. Și mă enervează că nu văd ce. Dar o să aflu, chiar dacă trebuie să sparg tot ce ai construit ca să ajung acolo.

   Cuvintele lui nu sună ca o promisiune. Sună ca ceva inevitabil.

   –De ce? Întrebarea mea îl prinde pentru o secundă.

   –Pentru că mă calmezi... și n-ai niciun drept să o faci.

   Nu pentru că nu poate controla lumea din jurul lui. Ci pentru că nu mă poate controla pe mine.

   Și, pentru cineva ca Xander... asta e mai periculos decât orice.

   –Atunci stai departe.

   –Nu știu dacă pot.

   Zâmbește, dar nu e un zâmbet cald. Și înghit în sec. Nu părea atras, ci deranjat: de mine, de el, de faptul că nu găsea nicio explicație.

   O parte din mine vrea să fugă. Cealaltă vrea să rămână și să vadă până unde duce prăpastia asta.

   Și asta e problema. Pentru că noi nu suntem o poveste. Nu suntem genul de oameni care se salvează reciproc.

   Suntem genul de oameni care se atrag exact pentru că știu cum se termină. Nu frumos. Nu liniștit. În bucăți.