Playing Dirty

Capitolul 22.

"Nos vemos pronto!"
★

   –Trebuie să plec! Spun grăbită și mă ridic de la masă, simțind cum totul începe să se învârtă prea repede în jurul meu.

–Avril, ce se petrece?

–Promit că o să-ți povestesc totul, Bree, dar nu acum. O asigur, iar înainte să mai poată spune ceva, sunt deja pe drum, fugind de întrebări, de adevăr, de mine.

   Ajung în dormitor și închid ușa în urma mea, lipindu-mă de ea ca și cum ar fi singurul lucru care mă mai ține în picioare. Respir greu, sacadat, și îmi aud inima bubuind în urechi, prea tare, prea violent. Nu știu cu cine să vorbesc, nu știu ce să spun, nu știu nici măcar ce ar trebui să simt.

   Trag aer adânc în piept până mă doare și, după câteva minute în care mă forțez să nu mă destram complet, mă aplec și caut sub pat albumul pe care îl ascunsesem acolo.

Răsfoiesc paginile cu mișcări bruște, aproape smulgându-le, degetele tremurând necontrolat, până când o găsesc.

   Și e acolo. Zâmbind.

   Îngheț pentru o clipă, privind fotografia pe care o păstrasem ca pe o rană deschisă, o amintire pe care nu am avut curajul să o vindec. Fata pe care nu am reușit să o salvez.

Mă uit la ea și simt cum ceva în mine se prăbușește lent, inevitabil. Lucy din fotografia mea este aceeași Lucy care a fost cu Xander.

Și, brusc, totul începe să aibă sens.

De ce nu suporta să mă privească prea mult.
Felul în care se oprea de fiecare dată când mă apropiam prea mult.
Distanța aceea rece, urmată mereu de ceva ce semăna periculos de mult cu regretul.

   Nu era despre mine. N-a fost niciodată. Era despre ea. Iar eu doar semănam prea mult.

   Același păr negru de abanos, aceiași ochi albaștri de gheață, aceleași trăsături care par copiate una peste alta. O reflexie pe care nu și-o dorea, dar de care nu putea scăpa. Și totuși, în ciuda asemănării, suntem complet diferite.

   Dar nu pot să nu mă întreb dacă tocmai asta ne-a apropiat. Dacă nu cumva eu am fost doar o coincidență prea dureroasă ca să fie ignorată.

   Bătăile în ușă mă smulg din gânduri, iar mâna îmi zboară instinctiv spre briceag.

   Deschid brusc, pregătită să mă apăr, convinsă că Alek s-a întors, dar îngheț când văd cine este.

   Un băiat șaten, de maximum șaisprezece ani, murdar, plin de sânge, se prăbușește aproape peste mine și îl prind din reflex.

   –Unde e Xander? Reușește să spună printre respirații tăiate.

   –Nu e aici. Tu cine ești? Îl întind pe pat, cât de atent pot.

   –Akim. Sunt prieten cu el.

   Îi ridic tricoul și stomacul mi se strânge când văd rana.

   –Lasă-mă să mă uit! Murmur, iar când ating ușor zona, geamătul lui îmi confirmă ce deja știam.

   A fost înjunghiat.

   –Tu ești Avril, nu?

   Dau din cap, concentrată, observând sângele închis la culoare.

   –Trebuie să mergem la spital.

   –Nu. Nu mă poți duce acolo. Sună-l pe Xander, știe ce să facă.