Playing Dirty

Capitolul 9.

"Nu-ți face griji pentru mine, steluțo!"
★

   Drumul până la dormitor a fost tăcut. Niciunul dintre noi nu a scos vreun sunet. Eu, pentru că nu voiam să vorbesc cu el. Iar Xander... pentru că era un idiot.

   Cum intru în cameră, mă duc direct la baie și trântesc ușa în urma mea. Îmi arunc apă pe față, încercând să mă adun, apoi intru sub duș.

Câteva minute mai târziu, realizez că nu mi-am luat hainele. Rahat!

   Îmi trec rapid opțiunile prin minte și aleg singura variantă care nu implică să stau blocată acolo. Ies din baie înfășurată într-un prosop, ținându-l strâns, deși nu acoperă chiar atât cât mi-aș dori.

Ochii lui se măresc vizibil și eu zâmbesc ușor.

Așa, îngâmfatule. Privește și șterge-te la gură!

Îmi iau hainele din șifonier fără grabă, conștientă de privirea lui, iar când își mușcă buza de jos și înghite în sec, reacția lui mă stârnește mai mult decât ar trebui. Nu insist asupra gândului. Mă schimb rapid în colanți negri și un tricou albastru, lăsându-mi părul ud pe spate.

   Când ies, îl găsesc sprijinit de pervaz, fumând, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

   –Așa o să fie de-acum în colo? Izbucnesc.

   –Poftim?

   –Știi foarte bine. Te comporți ca un copil. Ce urmează, să ne prefacem că nu ne cunoaștem?

   Furia începe să-mi urce încet în piept.

   –De ce îți pasă? Întreabă sec.

   –Pentru că am crezut că suntem prieteni.

   –Doar pentru că te-am luat la o cursă nu înseamnă că suntem prieteni.

   –Până mai ieri voiai să ne înțelegem. Acum nici nu te mai recunosc.

   –M-ai cunoscut vreodată? Știi cine sunt cu adevărat, Starr? Îți spun eu: nu.

   –Ce e în neregulă cu tine?

   –Multe.

   Răspunsul vine scurt, fără urmă de emoție și imi simt corpul încordându-se.

   –Nu știu care e problema ta și, sincer, nici nu vreau să aflu. O să stau cât mai departe de tine.

   De data asta nu mai e doar orgoliu. E decizie. Nu eram prieteni.

   –O să vorbesc cu decanul să-mi schimbe camera.

   Eu și Xander n-ar fi trebuit să locuim împreună de la bun început. Nu știam ce încurcătură se produsese, dar alesesem să tac. Să nu întind coarda. Să mă mulțumesc cu puțin. Doar că acum... nu mai era cazul.

   –Nu trebuie.

   –Poftim? Clipesc.

   –O să mă mut eu.

–Foarte bine! 

   Două bătăi puternice în ușă ne întrerup și, fără să mă gândesc prea mult, mă îndrept spre ea, convinsă că e cineva din cămin, poate Bree sau vreunul dintre băieți. Învârt cheia și deschid, iar în secunda în care privirea mi se lovește de chipul din fața mea, simt cum tot aerul îmi este smuls din piept.

   –Mamă...

   Cuvântul îmi scapă aproape fără voce.

   Stă în prag, la fel ca în coșmarurile mele, cu ochii aceia prea închiși, prea instabili, iar pentru o clipă nu mai văd camera din spatele meu, nu mai aud nimic din jur, pentru că sunt din nou acolo, prinsă în locul din care am încercat atât de disperat să scap.