Playing Dirty

Capitolul 5.

  "Alice nu e iubita mea."
★

Xander intră în cameră fără să spună nimic, dar prezența lui se simte imediat. Se oprește lângă ușă, sprijinit lejer, ca și cum ar avea tot timpul din lume.

   –Ai avut o zi foarte interesantă.

–Dacă ai ceva de spus, spune.

   –Încerc să înțeleg dacă a fost o excepție sau așa reacționezi tu, în general.

   –Cum?

–Așa... brutal.

–Ai o problemă? Pufnesc scurt.

   –Nu eu. Răspunde calm. Dar pare că alții da.

   –Dacă te referi la prietena ta, poate ar trebui să învețe să nu mai pună mâna pe oameni.

–Ușor, pisicuțo, nu-ți scoate ghearele la mine! Râde, prea relaxat pentru cât de tare îmi vine să-l lovesc.

   –Ai venit aici să mă analizezi?

   Se desprinde de perete și face câțiva pași spre mine, fără grabă.

   –Am venit să văd dacă ești mereu așa sau azi ai avut o zi proastă.

   –Ai terminat? Îl privesc fix.

   Zâmbește din nou, mai provocator.

   –Depinde. O să mai sari la gâtul altcuiva?

   –Fantastic. Mă ridic brusc și mă întorc complet spre el. Iubita ta are mare noroc, Black. Spune-i că data viitoare lucrurile nu vor mai fi la fel.

   Se oprește o secundă, apoi râde scurt.

–Poftim? Alice nu e iubita mea.

–Atunci orice ar fi, spune-i să stea departe de mine!

–Mă rog!

   Ridică din umeri și se îndreaptă spre baie, de parcă subiectul s-a încheiat pentru el.

Rămân câteva secunde pe loc, cu nervii întinși la maximum, ascultând apa care începe să curgă. Sunetul ăla mă calcă pe creier mai rău decât ar trebui.

   Pufnesc și îmi trec o mână prin păr. N-am de gând să stau aici. Îmi iau geanta fără prea multă grijă și ies din cameră, trântind ușa mai tare decât e necesar. Aerul de pe hol e rece, dar nu suficient cât să-mi stingă furia, așa că grăbesc pasul, fără o direcție clară la început.

   Dar ajung unde ajung mereu. În sala de dans. Singurul loc unde zgomotul din cap se oprește.

   Aprind luminile, arunc geanta într-un colț și pornesc muzica fără să mai stau pe gânduri. Ritmul îmi intră direct în piept și, pentru prima dată de azi, respir cum trebuie.

Mă mișc fără să mă gândesc, lăsând totul să iasă din mine, fiecare pas mai precis, mai dur, mai controlat decât ultimul.

   Când mă opresc în sfârșit, cu respirația tăiată, liniștea cade brusc peste sală. Și atunci aud aplauzele.

Mă așteptam să-l văd pe profesorul Christopher, dar surpriza mea e altcineva: Xander, sprijinit de perete, cu același zâmbet ironic.

   Perfect.

–Ce cauți aici?

–Am venit ca să mă revanșez.

–Nu-mi spune că îți e rău.