Playing Dirty

Capitolul 47.

"Nu ești primul diavol care-mi promite lucruri mărețe."
★

   –Consider că trebuia să purtăm conversația asta încă de când ne-am întors din Miami, dar Xander a insistat să-ți ofer timp. Ei bine, timpul a expirat, prințeso! Exclamă Klaus, bătând din palme. Ia loc!

   Îl urmăresc din priviri cum ocolește biroul și se așază în scaunul lui simandicos de piele, de parcă ar conduce lumea din spatele lui. În față are un birou gigantic din lemn închis la culoare, acoperit de hârtii, dosare și câteva arme lăsate mult prea relaxat printre ele.

   Klaus își aprinde calm trabucul și se lasă pe spate în scaun, studiindu-mă prin fumul care începe să se ridice lent între noi. Afurisitul arată exact ca gangsterii din filmele alb-negru!

Ochii îmi cad din nou pe birou, iar un gând complet nepotrivit îmi trece instantaneu prin minte. Cum ar fi dacă Xander ar fi aici?

Imaginea mea întinsă peste biroul ăla masiv, în timp ce bestia își pierde complet controlul, îmi smulge fără voia mea un zâmbet obraznic.

Oh, Doamne! Îmi scutur rapid capul, alungând imaginea înainte să încep să mă comport ca o nebună. Clar intră la categoria "dorințe de păstrat pentru mai târziu".

   Îmi plimb privirea prin încăpere. Pereți întregi acoperiți de tablouri scumpe, mobilier întunecat, prea elegant pentru cineva ca Klaus.

Dar ce mă lovește cu adevărat este biblioteca uriașă care acoperă aproape complet unul dintre pereți.

   –Surprinsă? Întreabă Klaus, observându-mi expresia.

–Nu credeam că știi să citești. Îl iau peste picior.

   Nu pare deloc deranjat. Din contră, izbucnește într-un râs scurt și își lasă trabucul într-o scrumieră de cristal.

   –Ce a văzut Xander la tine? Întreabă brusc. Nu ești deloc genul de fată pe care mă așteptam să-l văd lângă el.

Îmi încrucișez brațele instinctiv.

   –Nu-mi spune că te așteptai la vreo tipă speriată?

   –Oh, nu! Dar nici una sălbatică. Rânjește.

Ridic o sprânceană.

–Pe el nu-l aud să se plângă.

–Și nici nu o să o facă vreodată! Spune și se lasă mai comod pe spate.

Îmi îngustez ochii suspicioasă.

–Ce vrei de la mine, Klaus?

Zâmbetul îi dispare încet.

–De ce te-a vrut Alek?

Simt cum mi se încordează imediat maxilarul.

   –Asta ce vrea să mai însemne?

–Știi foarte bine la ce mă refer.

Tonul lui nu mai e amuzat acum. E calm. Prea calm.

–Renunță la șiretlicuri, Klaus. Nu merg la mine. Doar spune-mi ce ai de spus, deși nu promit că răspunsul meu o să fie ce vrei să auzi.

Își sprijină cotul de brațul scaunului și mă privește atent printre firele de fum.

   –Și spune-mi, Avril... ce vreau eu să aud?

Scot un râs scurt și lipsit de amuzament.

   –Ce își doresc toți. Vrei să știi cine se află în spatele lui Alek.