Playing Dirty

Capitolul 15.

  "Nu plec."
★

Îmi aduc aminte de vechea mea sală de dans și un sentiment de nostalgie mă încearcă fără să-l pot opri. Îmi amintesc pereții stacojii și murdari, podeaua care scârțâia atât de tare încât mă scotea din minți și mirosul înțepător de igrasie care nu dispărea niciodată. Primăria nu dădea doi bani pe locul ăla, iar profesoara mea nu-și permitea să-l renoveze singură.

   Mai pe scurt, era o dărăpănătură, dar era a mea... și pentru o vreme, a fost singurul loc în care mă simțeam întreagă. Acolo am ajuns să mă îndrăgostesc de dans.

Iar acum am aflat de la verișoara mea că în curând va fi demolată.

–Cheia franceză! Vocea lui Sam mă aduce înapoi în prezent.

   Îi întind cheia și mă întorc la gândurile mele.

A trecut o săptămână de la audiții și singurul lucru pe care îl știu e că mai durează. Au fost prea mulți participanți, prea puțin loc pentru greșeli. Vor doar cei mai buni.

Perfect!

Ar fi un vis să intru. Un vis puțin probabil.

   Și totuși... ceva nu e în regulă. Simt un gol în stomac, genul care apare înainte să se întâmple ceva rău.

–Ești ok? Întreabă prietenul meu mulatru.

–Da.

Nu vreau să-l implic în prostiile mele.

–Se vede că nu ești bine. Ce se întâmplă?

Nu apuc să răspund, pentru că motorul unei mașini ne întrerupe, urmat de un claxon. Îmi iau rucsacul în grabă.

–Poate data viitoare. Xander a ajuns și știi cât de mult urăște să aștepte.

–Ceva îmi spune că pe tine te-ar aștepta oricât ar fi nevoie.

–Ce vrea să însemne asta? Mă încrunt.

–Nimic.

–Ne mai vedem, Sam!

–Hei, steluțo! Mă întâmpină Xander cu un zâmbet când intru în mașină, iar eu dau ochii peste cap.

–Alexander, de câte ori ți-am spus să nu-mi mai spui așa? Vorbesc cu ranjetul pe buze.

   Aflasem între timp că numele lui era Alexander și că el urăște să i se spună așa.

–Cum a fost la garaj?

–Ca de obicei. Două mașini și o motocicletă. Apropo de asta, unde e a ta?

–Am avut alte treburi de rezolvat și motocicleta nu mă ajuta prea mult.

Restul drumului trece în liniște. Nu eram în apele mele și, când se întâmpla asta, preferam să tac.

Bunica îmi spunea mereu: "Lasă-ți rănile să se vindece în liniște." Și, fără să-mi dau seama, am făcut din asta un obicei.

Telefonul lui începe să sune. Văd numele lui Bree înainte să răspundă. După câteva secunde:

   –Venim acum!

   Aruncă telefonul pe bancheta din spate și întoarce volanul brusc, iar eu mă agăț instinctiv de centură.

–Xander! Ce s-a întâmplat?

   Nu răspunde și accelerează mai mult.

   –Spune-mi ce s-a întâmplat. Îmi așez mâna pe brațul lui încordat.