Playing Dirty

Capitolul 2.

"Am impresia că nici el nu a terminat cu mine."
★

   Nu dorm. N-am dormit niciodată cum trebuie. Nopțile mele arată la fel: tavan, gânduri și prea mult timp în care nu pot să opresc nimic. Am crezut că un început nou o să schimbe ceva. Evident... m-am înșelat.

–Xander, ieși odată din baie!

Aflasem că pe înfumuratul ăsta îl cheamă Xander Black și că nu trebuia să mă ating de lucrurile lui. Și, bineînțeles, că eu ca orice fată bine educată, i-am spus să-și bage lucrurile în fund și să mă lase în pace.

–Nu mai țipa! A strigat, iar în cele din urmă a ieșit din baie.

După ce mi-am făcut un duș rapid și să aplic puțin concealer pe cearcănele mele și niște mascara, am îmbrăcat grăbită o pereche de pantaloni negri de trening, împreună cu un tricou de aceeași culoare.

Prinzându-mi părul, am aruncat o ultimă privire în oglindă, asigurându-mă că totul e în ordine și am ieșit din baie, căutându-mi adidașii albi.

   L-am văzut cu coada ochiului cum mă studia atent.

–Ce te uiți? Îi arunc, fără să ridic capul.

–Încă nu-ți știu numele.

   Îl privesc pentru o secundă. Normal. Nu s-a obosit să întrebe până acum.

–De ce? Să știi exact pe cine enervezi? Pufnesc amuzată și îmi pun mâinile în sân.

–Cred că ar fi frumos să știu cum se numește noua mea colegă de cameră, enervantă și insuportabilă.

Oh, Doamne! Xander urma să fie o durere de cap pe termen lung.

–Mă cheamă Avril.

   Dă din cap de parcă informația chiar contează. Eu nu mai spun nimic.

   Nu pare genul cu care vrei să începi o conversație. Și, din instinct, știu că nici nu o să fie ușor de evitat.

Două ore de dans mai târziu, oboseala începe să se simtă în fiecare mușchi, dar e genul de oboseală care mă ajută să nu mai gândesc prea mult. Doar că efectul nu ține niciodată suficient, iar în momentul în care mă opresc, totul se întoarce la fel de zgomotos ca înainte.

   Dacă m-ar vedea bunica acum, probabil mi-ar ține o lecție întreagă despre cafea și stomac gol. Mi-ar lua cana din mână și m-ar obliga să mănânc ceva, fără să accepte un refuz. Ar comenta de cearcăne, de oboseală, de tot ce aleg să ignor.

Îmi duc cana la gură înainte să mă răzgândesc. Cafeaua e amară, dar nu spun nimic. Mă așez la una dintre mesele de afară, aprinzându-mi o țigară. Între timp mi-am scos telefonul din buzunar, trimițându-i un mesaj verișoarei mele mai mici, să văd ce se întâmplă acasă.

–Și eu care credeam ca să te găsesc înconjurată de niște dansatori minune sau ceva!

Vocea lui mă face să ridic privirea din telefon, iar când îl văd apropiindu-se, nici măcar nu mă surprinde când se așază în fața mea fără să întrebe.

   Zâmbește arogant, ca și cum locul ăsta i-ar aparține sau ca și cum prezența lui ar trebui acceptată din start, iar asta, mai mult decât orice, mă enervează.

   Îmi las telefonul pe masă, privindu-l câteva secunde în tăcere, suficient cât să-i transmit că nu e chiar atât de binevenit pe cât crede, dar el nu pare deloc deranjat de asta, din contră, pare genul care se simte mai confortabil exact acolo unde nu e invitat.