Playing Dirty

Capitolul 2.

"Am impresia că nici el nu a terminat cu mine."
★

   Nu dorm. N-am dormit niciodată cum trebuie. Nopțile mele arată mereu la fel: tavanul deasupra mea, gânduri care nu tac niciodată și prea multe ore în care mintea refuză să se oprească. Închid ochii doar ca să mă trezesc în aceeași luptă, cu aceleași amintiri și aceeași oboseală.

Am crezut că poate un început nou o să schimbe ceva. Că un alt oraș și o viață luată de la zero o să lase trecutul suficient de departe încât să nu mă mai ajungă din urmă. M-am agățat de ideea asta mai mult decât ar fi trebuit. Evident... m-am înșelat.

–Xander, ieși odată din baie!

Aflasem că pe înfumuratul ăsta îl cheamă Xander Black și că nu trebuia să mă ating de lucrurile lui. Și, bineînțeles, eu, ca orice fată bine educată, i-am spus să-și bage lucrurile în fund și să mă lase în pace.

–Nu mai țipa! Strigă, iar în cele din urmă iese din baie.

După ce îmi fac un duș rapid și aplic puțin concealer pe cearcănele mele și niște mascara, îmbrac grăbită o pereche de pantaloni negri de trening, împreună cu un tricou de aceeași culoare.

În timp ce îmi prind părul, arunc o ultimă privire în oglindă, asigurându-mă că totul e în ordine și ies din baie, căutându-mi adidașii albi.

   Pe Xander îl observ cu coada ochiului cum mă studiază atent.

–Ce te uiți așa? Îi arunc, fără să ridic capul.

–Încă nu-ți știu numele.

   Îl privesc pentru o secundă. Normal. Nu s-a obosit să întrebe până acum.

–De ce? Să știi exact pe cine enervezi? Pufnesc ironică și îmi pun mâinile în sân.

–Cred că ar fi frumos să știu cum se numește noua mea colegă de cameră, enervantă și insuportabilă.

Oh, Doamne! Xander, cu siguranță, urma să fie o durere de cap pentru mine.

–Mă cheamă Avril.

   El aprobă scurt, de parcă informația chiar contează, iar eu aleg să nu mai spun nimic.

Îmi iau geanta de sport și ies din cameră, închizând ușa în urma mea fără zgomot. Holurile căminului sunt pline de studenți care încă încearcă să se obișnuiască unii cu alții. Eu încerc doar să mă obișnuiesc cu locul.

Traversez campusul cu privirea în pământ, lăsând zgomotul din jur să se piardă undeva în fundal. Sala de dans e unul dintre puținele locuri în care nu trebuie să mă prefac că totul e în regulă. Acolo nu contează cine sunt sau de unde vin. Contează doar să țin pasul cu muzica.

Două ore mai târziu, fiecare mușchi din corp îmi protestează. Respirația încă îmi este accelerată, iar tricoul mi s-a lipit de piele, însă nu mă deranjează.

Îmi place oboseala asta. E singura care reușește să-mi reducă la tăcere mintea. Cât timp dansez, nu există nimic altceva în afară de muzică, numărătoarea din cap și mișcările pe care le repet până când corpul începe să le facă singur.

Dar efectul nu durează niciodată. În clipa în care muzica se oprește, liniștea devine prea zgomotoasă. Gândurile se întorc unul câte unul.

Îmi trec dosul palmei peste frunte, încercând să-mi reglez respirația, apoi mă îndrept spre mica cafenea din campus. Comand o cafea fără să mă gândesc prea mult și ies afară cu cana fierbinte între degete.