Playing dirty

Capitolul 50.

Perfect de imperfect.
★

  –Mersi că m-ai adus, Mark!

–N-ai pentru ce! Hei! Mă oprește când vreau să cobor. Nu-i spune lui Xander ce am vorbit.

–De ce?

–Pentru că o să-mi rupă gâtul! Râd scurt, dezaprobându-l din cap. Vorbesc serios, Avril! E suficient de nebun încât să creadă că-ți bag prostii în cap!

Asta chiar sună a ceva ce ar face Xander!

–Îți promit că nu am să scot o vorbă...dacă îmi răspunzi la o singură întrebare.

–Nu merg jocurile astea cu mine! Se încruntă.

–Ba eu cred că merg! Rânjesc, punându-mi mâinile în sân.

Am fost învățată arta manipulării de când eram mică. Bunicul a fost cel care m-a învățat cum un manipulator își urmărește doar propriile interese și că manipularea poate fi considerată exploatatoare, imorală și înșelătoare. Iar cea mai importantă și totodată înfiorătoare regulă: —manipulatorul trebuie să fie de o cruzime suficientă pentru a nu da înapoi de la vătămarea victimei dacă este necesar. Și de aceea nu mi-a plăcut să folosesc această "abilitate" pe prietenii mei, dar consider că acum am un motiv întemeiat.

–Crezi că există vreun motiv pentru care Alek a decurs la ce a făcut?

Mult timp mi-am pus această întrebare. Care a fost motivul? De ce a făcut-o? L-a obligat cineva?

   Mă amăgeam singură, știam, dar ce puteam să fac? Îmi doream să cred că există un motiv și că băiatul cu care mi-am petrecut 3 ani din viață nu era un monstru.

Roșcovanul oftează zgomotos, punându-și ambele mâini pe volan.

–Totul a fost un ciudat ménage à trois între Xander, Lucy și Alek.

–Am nevoie de mai mult de-atât, Mark!

–După un timp, au apărut certuri între cei trei, certuri oribile, dar, la finalul zilei, Lucy a fost cea care l-a distrus pe Xander.

   –Ce vrei să spui?

   –L-a transformat...în feluri în care nici unul dintre noi nu a crezut că e posibil. Și îmi pare rău că nu o să cunoști acea versiune a lui!

Xander nu e distrus. Pentru mine, el era perfect. Perfect de imperfect. Dar nu am de gând să îi spun asta lui Mark, așa că în schimb, mă rezum la un doar:

–Și mie!

   Eram conștientă că roșcovanul știa mai mult decât lăsa să vadă, dar am ales să o las baltă pentru moment.

   –Mulțumesc, Mark! Răspund zâmbind, ca mai apoi să cobor din mașină.

   –Bună ziua, domnișoară Avril! Mă salută respectuos Jackson, bodyguard-ul lui Klaus.

   –Jackson, de câte ori să-ți repet? E doar Avril!

   Acesta zâmbește stânjenit, frecându-și ceafa. Xander era cel care tot insista cu aceste formalități, iar Klaus se amuza copios pe seama refuzului meu, spunând că nu a mai întâlnit o prințesă care să își dorească să fie tratată ca o fată de rând. Nemernicul!

   –Am înțeles, Avril! Aprobă din cap, iar eu zâmbesc mulțumită.

   –Unde e Voldemort?