Playing Dirty

Capitolul 32.

"În ce situație m-am băgat?"
★

–Starr!

Fără să mai aștept nicio secundă, pornesc spre Xander cu pași grăbiți și mă arunc direct în brațele lui, strângându-l cu o disperare pe care nu încerc nici măcar să o ascund. Nu-mi pasă ce a fost înainte, nu-mi pasă cine ne vede. Pentru o clipă, tot ce contează e că sunt aici, cu el.

–Ce ți-a făcut? Mârâie printre dinți, privindu-mi rănile.

–Nu-ți face griji, sunt bine.

–Nu ești deloc bine. Uită-te la tine!

–Xander, sunt bine... acum sunt bine. Șoptesc, afundându-mi fața în pieptul lui, încercând să-mi liniștesc respirația care încă tremură.

–Îmi pare rău...

Regretul din vocea lui mă lovește direct în piept, ca un junghi scurt și brutal.

–Mie îmi pare rău. Tu ai încercat să mă ajuți, iar eu m-am comportat ca o nemernică.

–Xander!

Vocea aceea rece îmi taie firul gândurilor și îmi ridic privirea, lăsându-mi ochii să alunece peste bărbatul din fața mea.

Klaus. Nu arată deloc cum mi-l imaginasem. În mintea mea era genul de bărbat gras, chel, cu mustață —tipologia clasică din filme.

Dar realitatea e... mult mai periculoasă. Părul brunet, ușor dat pe spate, trăsături tăioase, mușchi care se conturează clar sub cămașa neagră. Iar ochii albaștri, reci, pătrunzători, îți intră sub piele fără să ceară permisiune. Seamănă cu Xander... dar rânjetul îi trădează natura periculoasă.

Un mârâit monstruos mă face să-mi întorc capul spre Xander. Își trece degetul peste buza mea rănită, iar durerea mă face să tresar. Și exact atunci, ceva din privirea lui se rupe.

Nu e supărat. A trecut de mult de punctul ăla. E furios.

Simt cum fiecare fibră din el urlă după violență, iar bestia zgârie din interior, cerând să fie eliberată. Faptul că tace e mai înfricoșător decât orice urlet.

A ținut prea mult în el. Și acum... vrea sânge.

Scrâșnește din dinți și, fără niciun avertisment, se desprinde de mine și pornește direct spre Alek. Încerc să-l opresc, dar e inutil. E prea puternic, prea pierdut.

–Xander! Klaus îl strigă, dar e deja prea târziu.

În secunda următoare, pumnul lui lovește fața lui Alek cu o brutalitate care îmi taie respirația. Și nu se oprește. Lovitură după lovitură, precise, reci, fără ezitare, fără urmă de milă. E prima dată când îl văd așa... dezlănțuit.

Își spusese demon. Și acum înțeleg de ce. Nu e o metaforă. Ci o realitate.

–Xander, controlează-te! Strigă Klaus, dar vocea lui nu ajunge la el.

   Bree mă trage în brațele ei, privindu-mă îngrijorată.

–Ești plină de sânge!

–E în regulă... nu e doar al meu. Spun absentă, fără să-mi pot desprinde privirea de la scena din fața mea.

Ceilalți încearcă să-i despartă, dar e ca și cum ar încerca să oprească o furtună cu mâinile goale.

–Xander, te rog oprește-te!