Playing Dirty

Capitolul 31.

"Să putrezească 3 metri sub pământ, la fel ca ea."
★

Xander

 
   –A plecat.

   –Și mie când dracu aveați de gând să-mi spuneți? Cum adică a plecat?

   –Adică a plecat, Klaus, a fugit! Urlu, izbind pumnul de masă și atrag câteva priviri pe care nu le bag în seamă.

   –Ezra, tu realizezi ce spui? Cum dracu să plece? Ce i-ai făcut?

La dracu, nu numele ăla cretin.

   –Ne-am certat și a plecat. Spun apăsat, simțind cum îmi pulsează nervii în tâmple. Mulțumit?

   Nu, nu era mulțumit și nici eu nu eram, pentru că adevărul era simplu și enervant: Starr nu fugea de pericol. Fugea de mine atunci când lucrurile deveneau prea reale, iar eu rămâneam de fiecare dată în urmă, ca un idiot care nu știe dacă să o urmărească sau să o lase să se distrugă singură.

   –Află unde e. Acum! Ordonă el de parcă ar fi fost atât de simplu.

   –Asta încerc să fac dacă m-ai lăsa! Mârâi. Până la urmă, de ce ai venit în Miami?

   Starr plecase de nici douăzeci de minute și deja dispăruse fără urmă, sunasem pe toată lumea, fiecare contact, fiecare om care ar fi putut ști ceva, dar nimic. Liniște. Ca și cum orașul o înghițise.

Iar ultima greșeală fusese să-l sun pe Klaus, pentru că în loc de ajutor am primit o morală și prezența lui enervant de calmă care îmi spunea că e deja aici și că ajunge în cinci minute.

   –Pentru că am prevăzut asta. De fiecare dată când ești în preajma ei, devii neatent. Îți distrage atenția!

   Îmi scot telefonul și îmi încleștez maxilarul.

   –De ce nu ai sunat-o până acum?

   –Nu o sun pe Starr.

   –Xander, ce dracu tot faci-

   –Telefonul ei e la mine, taci câteva secunde! Izbucnesc, pentru că ultimul lucru de care aveam nevoie era vocea lui în capul meu.

   –Alo?

Vocea de la celălalt capăt mă aduce instant înapoi.

   –Eu sunt.

   –Xander? S-a întâmplat ceva?

   –Am nevoie de o favoare. E legat de ea.

   –Te rog, spune-mi că nu ești în Miami...

   –Știi cumva unde e? Sau cum pot să dau de ea?

   –Alek tocmai a plecat.

Strâng telefonul mai tare, simțind cum ceva rece mi se așază în piept.

   –Continuă.

   –A primit un telefon de la... știi tu cine, a urlat că nu va face ce i s-a cerut, apoi a plecat cu doi băieți. Nu l-am văzut niciodată așa și nu a refuzat niciodată un ordin.

Sigur că nu, pentru că Alek nu refuza ordine. Dar dacă a făcut-o acum, înseamnă că ceva era deja scăpat de sub control.

   –Asta e modul tău de a-mi spune să am grijă?

   –Xander... te rog!

   –O să am! Spun scurt.

–Încerc să-i sparg telefonul și să văd încotro se îndreaptă. Îți trimit adresa.

–Mersi!

Închid și mă întorc spre ceilalți.

–Alek a plecat, dar înainte a primit un telefon de la șeful cel mare.

   –Crezi că o să-i facă ceva? Întreabă Bree, iar îngrijorarea din vocea ei mă lovește direct.

   Gândul că ar putea pune mâna pe ea îmi fierbe sângele. Refuz să-mi imaginez că ce i s-a întâmplat lui Lucy s-ar putea repeta.

   –Nu știu, dar o să ajungem acolo la timp.

   –Unde e? Îmi atrage Klaus atenția.

   –Brynn o să-mi trimită adresa imediat.

   –Să mergem!

Îl apuc de cămașă și îl trag înapoi fără să stau pe gânduri.

   –Nu. Tu rămâi aici!

   –Glumești?

   –Nu e un momentul. Are destule pe cap.

   –Și ce vrei să faci, Ezra, să te las să umbli singur pe teritoriul lor, cu Alek liber prin oraș? O să-l omori cu prima ocazie și știi asta. Vrei să pornești un război?

   –Nu sunt atât de idiot.

   –Atunci demonstrează.

   Îl urmez pentru că știe exact unde să apese și pentru că are dreptate, iar asta mă enervează și mai tare.

   Pentru că nu era doar despre Lucy. Era despre ce îmi făcea mie.

Alek nu avea să scape și nu pentru că trebuia. Ci pentru că voiam. Pentru că aveam nevoie să-l aud cum cedează, să-l văd cum se rupe, să-l distrug pentru fiecare urmă lăsată pe ea, pentru fiecare secundă în care a pus mâna pe ea și a crezut că poate să scape. Voiam să-l bag în pământ și să-l las acolo, să putrezească trei metri sub pământ, la fel ca ea.

   –Ești mult prea sigur pe tine. Vocea ei mă oprește instant și totul din jur dispare.

   O văd. Cu Alek. Stă cu spatele la noi, telefonul în mână, iar ceva în mine se încordează atât de tare încât simt că o să cedeze.

   Fac un pas, dar Klaus mă oprește și de data asta abia mă abțin să nu-l lovesc.

   –Așteaptă.

   –Dă-te! Mârâi nervos.

   –La dracu'! Înjură furioasă și îmi atrage atenția.

   –Merită? O întreabă Alek.

Și mă încrunt confuz. Despre ce naiba vorbesc?

Când aud numele lui Lucy ceva în mine cedează definitiv și nu mai e vorba de control, nu mai e vorba de plan, e doar zgomot și dorința de a-l face să tacă pentru totdeauna.

   –Spectacolul s-a terminat!

   Klaus mă surprinde, luându-mi-o înainte chiar când eram pe punctul să izbucnesc.

   Starr își întoarce privirea, plină de șoc, spre noi. Dar pentru mine totul se rupe. Sânge pe față. Lovituri. Haine rupte. Ochii roșii. Și pentru o clipă nu mai aud nimic, nu mai văd nimic în afară de ea și de felul în care arată.

Cuvintele ei despre noaptea aceea îmi invadează mintea și simt cum ceva din mine cedează, cum partea care încă mai gândea dispare și lasă locul la ceva mult mai simplu și mai periculos.

Vreau să-l distrug.
Vreau să-l aud cum se rupe.
Vreau să-l fac să simtă fiecare secundă.

   Dar în același timp vreau să ajung la Starr. Să o ating, să mă asigur că e reală, că e aici, că nu e încă o amintire pe care nu o mai pot schimba, vreau să o strâng în brațe și să nu-i mai dau drumul niciodată, chiar dacă asta înseamnă să vadă toți că a devenit slăbiciunea mea.

   Alek zâmbește fals, dar îi văd în ochi ce nu spune. Știe.

Și dacă știe, atunci e deja prea târziu pentru el. Pentru că nici măcar eu nu mai sunt sigur că o să mă pot opri.