Playing Dirty

Capitolul 14.

"Te las 5 minute singură și tu deja intri în belele?"
★

Au trecut doar câteva zile de la audiții, dar, deocamdată, niciun răspuns. Bree s-a ținut de cuvânt și, în următoarea seară, a ieșit în club cu băieții. A încercat să mă tragă și pe mine după ea, dar n-am avut chef. Așa că am rămas în pat, cu o pizza rece și filme proaste din anii '90 care rulau fără sens pe ecran.

–Să mergem, Av! Vocea ei mă smulge din gânduri și ne ridicăm amândouă de la masă.

Din fericire, am o fereastră liberă și pot să odihnesc puțin.

Cu ochii în telefon, încercând să-i scriu verișoarei mele un mesaj în care îi explic, foarte clar, că dacă mai ajunge încă o dată la director, poate să-și ia adio de la orice ajutor din partea mea, nu văd unde merg și mă lovesc violent de cineva. Geanta îmi scapă din brațe.

De ce mi se întâmplă numai mie asta?!

Îmi ridic capul, pregătită să-i zic vreo două de mă-sa celui care m-a doborât, și dau peste un tip blond.

–Îmi pare rău! Spune, întinzându-mi mâna.

Ezit o secundă, apoi mă ridic singură, ignorând gestul lui. Îmi iau geanta, dar simt cum privirea lui rămâne pe mine. Nu discret. Nu normal. Mă studiază.

–Max. Zice, de parcă ar conta.

Nu apuc să răspund.

–Avril, corect? Noua boboacă cu care și-o trage Black!

Îngheț pentru o fracțiune de secundă.

–Ce dracu' ai zis?

–Relaxează-te, păpușă. Tot campusul știe. Nu trebuie să joci teatru cu mine.

–Nu mi-o trag cu Xander. Tonul meu e tăios, dar el doar rânjește mai larg.

–Sigur. Și eu sunt virgin.

Max face un pas mai aproape. Prea aproape.

–Serios acum... Continuă, coborându-și privirea peste mine. Ce a văzut la tine? Nu ești cine știe ce.

Asta a fost. Pumnul meu îl lovește direct în maxilar, fără avertisment. Fără reținere. Și capul îi este aruncat într-o parte.

Se întoarce încet spre mine, în timp ce își atinge buza crăpată, iar când vede sângele, râde scurt.

–Ce părere ai acum, dobitocule?

–Înțeleg ce a văzut Black la tine: ești brutală! Deduce, rânjind.

–Mai vrei o demonstrație?

–Nu așa repede, păpușă!

Nu apuc să mai fac nimic. Îmi prinde încheietura și, dintr-o mișcare, mă izbește de dulap, metalul rece lovindu-mă dur, iar aerul îmi iese din plămâni.

–Dă-mi drumul!

–Nu prea cred!

–Ți-am spus să-ți iei labele jegoase de pe mine, imbecilule! Rostesc nervoasă, iar următorul meu gest îl face să încremenească pentru o fracțiune de secundă.

Gestul meu e scârbos și deloc potrivit pentru o fată, dar satisfacția care mă lovește când îi văd expresia merită tot.

–Nu vrei să te pui cu mine, dulceață! Mă avertizează, eliberându-mi o mână ca să se șteargă cu mâneca.

Strânsoarea lui se înăsprește și, pentru o clipă, îmi dau seama că nu mai e doar un idiot cu gura mare.

Dar e smuls cu brutalitate și trântit în dulapul de lângă, zgomotul răsunând pe tot holul, câteva capete întorcându-se instinctiv spre noi.

Privirea mea fuge spre cel care a intervenit și îl recunosc imediat. Xander. E ceva la el... apare mereu exact când trebuie. Și nu sunt sigură dacă ar trebui să mă liniștească sau să mă pună pe fugă.

–De fapt, tu nu vrei să te pui cu mine, dulceață. Rostește cu venin, iar blondul înghite în sec. Te las 5 minute singură și tu deja intri în belele?

–Mă descurcam dacă nu observi! I-o întorc arțăgoasă, scuturându-mi hainele, iar el dă din cap dezaprobator.

–Cât despre tine... Mârâie, întorcându-se spre băiat.

–E-eu... Începe panicat. Îmi pare rău, nu am vr-

–Nu ai vrut să ce? Vocea lui Xander e joasă, dar mult prea tăioasă ca să lase loc de explicații.

În ochii lui se vede ceva întunecat, ceva care te face să înțelegi că nu e genul de persoană cu care să te joci.

–Xander, lasă-l! Spun, punându-mi mâna pe brațul lui încordat.

Nu dau doi bani pe tipul asta, dar nu vreau ca brunetul să aibă probleme.

–Îmi pare rău, f-frate!

–Nu sunt fratele tău. Scuipă cuvintele și îl împinge cu putere la pământ. Dispari.

Tonul nu e ridicat, dar e suficient cât să-l facă să se ridice imediat și să plece aproape fugind.

–Ți-a făcut ceva?

–Sunt bine.

–Sigur?

–Sunt bine, Xander.

Face un pas spre mine, iar eu unul în spate.

–Tipul ăla mi-a spus că sunt una din tipele cu care ți-o tragi. Spun, încrucișându-mi brațele.

Maxilarul lui se încordează instant.

–Poftim?

–De ce ar crede asta?

–Nu știu, Avril. Eu unul nu m-am apucat să strig în gura mare prin tot campusul că ți-o pun!

Îl privesc o clipă și îmi dau seama că nu minte.

–Îmi pare rău dacă crezi că te-am acuzat de ceva.

–Crezi că aș fi atât de josnic încât să pornesc niște zvonuri false? Să te umilesc?

–Nu. Oftez ușor.

Știu că nu e genul ăla. Dar știu și că în jurul lui există mereu povești, zvonuri și lucruri care scapă de sub control.

–Îmi pare rău că am exagerat.

–Nu ai de ce să-ți ceri scuze. Eu am fost dobitocul.

–M-am obișnuit deja cu dobitocul din tine. Răspund rânjind, iar brunetul începe să râdă.

–Ai planuri?

–Voiam să mă duc în cameră.

–Uită. Hai să mergem să mâncăm ceva. Fac cinste.

–Nu pot refuza o așa ofertă.

–Normal că nu poți.

Își așază mâna pe după umerii mei și mă trage după el, dar se oprește o fracțiune de secundă, privirea coborându-i pe mâna mea înroșită.

–A scăpat ieftin. Își ridică ochii spre mine. Data viitoare... nu te opri la pumn. Nu de asta ai un briceag.

Degetele lui îmi ating pentru o clipă încheietura, exact acolo unde mă prinsese celălalt.

–De restul mă ocup eu.

Îl analizez o secundă mai mult decât ar trebui. Nu știu dacă e bine...
sau doar începutul a ceva mai rău.