Playing Dirty

Capitolul 20.

"Pactul meu cu diavolul trebuia să aștepte."
★

   Mă uit la Xander cum se plimbă prin cameră de câteva minute bune fără să scoată vreun cuvânt. Îl privesc atentă, asociindu-l pentru o clipă cu un leu feroce, prizonier într-o cușcă de oțel. Nu. Nu vreau să-l asociez cu nimic în afară de un idiot. Sunt încă supărată pe el.

Dar înainte ca acesta să mai apuce să facă încă un pas, răbufnesc prima, apucând scrumiera de pe birou și aruncând-o cu putere în perete. Se face țăndări, cioburile se împrăștie pe podea, dar nu și frustrările mele.

   Simt cum privirea lui Xander mă arde, dar refuz să mă întorc spre el.

   –La dracu! Urlu furioasă și mă așez pe marginea patului, îngropându-mi fața în palme.

   Situația o lua razna, scăpându-mi complet de sub control. Îl disprețuiam pe Alek din tot sufletul. Îmi cauzase prea multe probleme ca să le pot da uitării, iar acum că aflase unde sunt, știam că era doar începutul.

   În spatele lui Alek, era altcineva. Cineva care nu trimite oameni după tine ca să te aducă acasă. Ci ca să se asigure că nu uiți niciodată cui aparții.

Și mai era ceva care nu-mi dădea liniște. Refuzam să cred ce mi-a spus Alek. Refuzam să cred că avea dreptate. Da, Xander era periculos. Se simțea în felul în care vorbea, în felul în care privea, în felul în care ocupa spațiul din jurul lui. Dar nenorocitul ăla sigur m-a mințit.

   Și totuși, îl auzisem de prea multe ori vorbind la telefon cu cineva pe nume Klaus.

   –Ce a căutat Alek la ușa mea?

   –Ușa noastră.

   –Nu începe.

   –Nu. N-ai niciun drept să-mi arunci niște cuvinte în față, să dispari timp de trei zile și apoi să apari aici ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și să mă tragi la răspundere!

   –Avril!

   –Eu vorbesc acum! Mi-a ajuns. Mi-au ajuns rahaturile tale! M-am săturat ca într-o zi totul să fie bine, iar în următoarea să-mi urli în față niște cuvinte care dor. Nu ai avut niciun drept să mă judeci! Nu ai idee prin câte am trecut, prin lucruri care nu au fost doar niște "drame". Au lăsat cicatrici, Xander. Nu sunt o afurisită de prințesă care și-a dat jos fundul din castelul lui tati!

   –Accidentul lui Zayn și Bree a fost vina mea.

   Cuvintele lui mă opresc din plin, iar furia mi se fracturează brusc, lăsând loc unui gol rece.

   –Cel care i-a lovit nu a fost un șofer beat. Continuă.

   –Despre ce naiba vorbești? Xander, jur, dacă e vreo minciună ca să mă faci să te iert...

   –Nu e nicio minciună, Avril! În ziua aia, Zayn avea mașina mea. I-am împrumutat-o pentru că a lui era la service, iar el și Bree aveau o rezervare la un restaurant. Cel care i-a lovit a crezut că eu sunt la volan.

   Îl privesc, încercând să înțeleg unde se termină vina și unde începe realitatea.

   –De ce ar vrea cineva să te omoare?

   –Sunt câteva motive. Răspunde cu un surâs amar.

   –De-asta te-ai învinovățit?

   –Pe mine mă voiau, nu pe ei.

   –Încetează! Nu aveai de unde să știi. Iar Zayn e bine acum, Bree la fel.

   –Putea să fie mai rău! Puteau să-