Playing Dirty

Capitolul 29.

"Cum să învăț să trăiesc fără ea?"
★

–Avionul nostru pleacă la 6. Ne anunță Zayn.

Aprob din cap fără să spun nimic, luând o gură de cafea. Am decis, de fapt, ei au decis, să luăm micul dejun împreună.

   Bree continuă să repete că e o modalitate bună de a ne "apropia", de parcă nu știu că, în realitate, vor doar să stea cu ochii pe mine, ca și cum aș fi pe punctul de a comite o crimă în orice clipă. Ok, poate că sunt puțin instabilă, dar nici chiar așa.

   Îi aud vorbind despre avionul lui Klaus și cât de incomode sunt scaunele, dar aleg să-i ignor, prea prinsă în propriile gânduri.

   Sunt pierdută și nu sunt sigură că pot face față ideii de a mă întoarce în New York. Dar dacă îmi îngheț anul, pierd bursa, iar fără ea nu am nicio șansă să fac rost de atâția bani.

–Starr!

   Tresar când simt o mână pe umăr, dar respir ușurată când văd că e Xander.

   Întoarcerea în Miami m-a făcut mai paranoică decât eram. Era ca și cum m-aș fi oferit din nou pe tavă diavolului.

–Iartă-mă, nu am vrut să te sperii!

–Nu-i nimic. Ce spuneai?

Observ îngrijorarea din ochii lui, și nu doar ai lui.

–Te întrebam dacă ești bine.

–Sunt bine.

   Încerc să mimez un zâmbet, dar nu se lasă păcălit. Pentru Xander sunt o carte deschisă.

–Ce vrei să facem azi? Întreabă Bree. Vrei să mergem la plajă?

–Prin parc? Propune Mark.

–Sau la muzeu? Spune Ash, iar toți ne oprim, privindu-l ca pe un extraterestru. Bine... poate nu la muzeu!

Izbucnim în râs, chiar și eu. Bree îl înjură pentru că a vărsat suc pe ea. Doar Xander rămâne serios.

–Mergeți voi, e o zi frumoasă să vizitați orașul. Eu cred că o să ies puțin.

–Vrei să venim cu tine? Întreabă Bree, privindu-mă cu părere de rău.

Sătulă de privirile astea, clatin din cap.

–Nu. Am nevoie de puțin timp singură, sper că nu vă supărați.

–Normal că nu! Răspunde albăstrica, zâmbindu-mi cald.

–Dar mai întâi mănâncă! Mă mustră Xander.

Privirea îmi cade pe farfurie și îmi dau seama că nu m-am atins deloc de ea. Cu cât o privesc mai mult, cu atât greața crește, stomacul mi se strânge dureros, un gust amar îmi urcă în gât și îmi taie respirația, iar înainte să apuc să reacționez cum trebuie, mă ridic brusc și fug spre baie.

Genunchii mi se lovesc de gresia rece în fața closetului. Îmi prind părul instinctiv, în timp ce amețeala și greața mă copleșesc.

   Aud pași grăbiți apropiindu-se și se opresc lângă mine. Recunosc parfumul, dar nu deschid ochii decât când îi simt palma caldă pe frunte.

Convinsă că nu mai sunt în pericol să vomit, îmi dau drumul la păr și mă întorc spre el. Îngenuncheat lângă mine, cu o expresie încărcată de îngrijorare, reușește să-mi destrame orice urmă de control.

Înghit în sec și îmi trag genunchii sub mine, încercând să-mi găsesc echilibrul pe podeaua rece.

–Mergem la doctor! Spune el hotărât.

–Sunt bine, Xander.

–Spui asta mereu, dar nu e adevărat. Nu ești deloc bine, Avril!

Nu e prima dată când îmi spune Avril, dar o face doar când e cu adevărat serios. Și, de fiecare dată, numele ăsta mă lovește altfel.

–Xander, chiar sunt bine!

Încerc să mă ridic, sprijinindu-mă de el, pentru că amețeala nu dispare. Mă duc la chiuvetă, îmi arunc apă pe față și îmi clătesc gura, încercând să scap de gustul amar.

–Asta numești tu "bine"? Uită-te la tine!

–Mda... mulțumesc pentru încurajare!

   Îmi dau ochii peste cap.

–Ești palidă, ai slăbit în ultimele zile, nu dormi și abia dacă mai mănânci. În schimb, plângi și fumezi încontinuu. Crezi că asta îți face bine? Te distrugi! Și dacă o să continui așa, următoarea înmormântare o să fie chiar a ta! Hotărăște-te ce ai de gând, pentru că eu nu o să stau să privesc cum te stingi puțin câte puțin, în fiecare zi!

Cuvintele lui mă lovesc direct în piept, tăindu-mi respirația pentru o fracțiune de secundă, ca și cum ar fi spus exact lucrul de care încercam să fug.

   Mă doare, pentru că are dreptate, iar asta e partea cea mai rea, mă doare atât de tare încât simt că se rupe ceva în mine și nu știu dacă mai pot să-l pun la loc. 

Înghit nodul din gât și îmi șterg lacrimile.

–Poate ai dreptate... poate mă distrug. Dar asta sunt acum și nu cred că pot să fiu altfel.

–Starr...

   Nu-l las să continue, pentru că dacă mai spune un cuvânt o să cedez și nu-mi permit asta, nu acum, nu în fața lui, așa că dau buzna afară.

–Starr! Strigă el, dar nu mă opresc.

–Hei, ești bine? Mă întreabă Mark pe hol, dar trec pe lângă el fără răspuns.

Ies în stradă fără să mă opresc, aerul cald mă lovește în față fără să reușească să mă aducă înapoi în prezent, iar pașii mă poartă fără să-i mai controlez cu adevărat, ca și cum corpul meu ar merge înainte fără mine, colindând străzile din Miami de aproape douăzeci de minute.

   Poate că sunt egoistă, dar nu sunt pregătită să renunț la tot ce am construit în New York, la visurile mele, la libertatea mea. Și totuși, nu am puterea să mă întorc la viața mea, pentru că ea nu mai este.

Ariel a fost persoana pe care am iubit-o mai mult decât pe oricine. Pentru ea m-am sacrificat, pe ea am protejat-o, pentru ea aș fi dat orice, chiar și viața mea. Am vrut să-i ofer totul, am vrut să fie bine, să fie fericită. Iar, în final, ea a fost cea care și-a dat viața pentru fericirea mea.

Tot ce sunt acum... ea m-a ajutat să fiu. Iar acum eu sunt pierdută, iar ea nu mai e aici să mă ridice. A crezut că mă eliberează, fără să înțeleagă că, de fapt, mă condamna.

   Cum să învăț să trăiesc fără ea, când tot ce sunt poartă urmele ei?

–Se pare că prințesa s-a decis, în sfârșit, să se întoarcă acolo unde-i e locul!

   Inspir adânc, iritată, și mă întorc spre vocea din spatele meu. Perfect. Exact asta îmi mai lipsea.

   –Alek!