Cum să învăț să trăiesc fără ea?
★
–Avionul nostru pleacă la 6. Ne anunță Zayn.
Aprob din cap, fără să spun nimic, în timp ce iau o gură de cafea.
Am decis, de fapt, ei au decis, să luăm micul dejun împreună. Bree continuă să repete că e o modalitate bună de a ne "apropia". De parcă nu știu că, de fapt, vor doar să stea cu ochii pe mine, ca și cum aș fi pe punctul de a comite o crimă în orice clipă. Ok, poate că sunt puțin instabilă, dar nici chiar așa.
Îi aud vorbind despre avionul lui Klaus și cât de incomode sunt scaunele, dar aleg să-i ignor, prea prinsă în gândurile mele.
Sunt pierdută. Și nu sunt sigură că pot face față ideii de a mă întoarce în New York. Dar dacă îngheț anul, pierd bursa... și nicio șansă să fac rost de atâția bani.
–Starr! Tresar când simt o mână pe umăr, dar respir ușurată când văd că e Xander.
Întoarcerea în Miami m-a făcut mai paranoică decât eram.
Practic, mă ofeream din nou pe tavă diavolului.
–Iartă-mă, nu am vrut să te sperii!
–Nu-i nimic. Ce spuneai?
Observ îngrijorarea din ochii lui, și nu doar ai lui.
–Te întrebam dacă ești bine.
–Sunt bine.
Încerc să mimez un zâmbet mic, dar, evident, el nu se lasă păcălit.
Pentru Xander, sunt o carte deschisă.
–Ce vrei să facem azi? Întreabă Bree și ridic din umeri. Vrei să mergem la plajă?
–Prin parc? Propune Sam.
–Sau la muzeu? Spune Ash, iar toți ne oprim, privindu-l ca pe un extraterestru. Bine... poate nu la muzeu!
Toți izbucnim în râs, chiar și eu. Bree îl înjură pentru că a vărsat suc pe ea. Doar Xander rămâne singurul serios.
–Mergeți voi, e o zi frumoasă să vizitați orașul. Eu cred că o să ies să puțin.
–Vrei să venim cu tine? întreabă Bree, privindu-mă cu părere de rău.
Sătulă de priviri din astea, clatin din cap.
–Nu. Am nevoie de puțin timp singură, sper că nu vă supărați.
–Normal că nu! Îmi răspunde albăstrica, zâmbindu-mi cald.
–Dar mai întâi mănâncă! Mă mustră Xander.
Privirea îmi cade pe farfuria din fața mea și îmi dau seama că nu m-am atins deloc de ea. Cu cât o privesc mai mult, cu atât greața mă lovește mai tare, până când mă ridic brusc și fug spre baie.
Genunchii mi se lovesc de gresia rece a băii, chiar în fața closetului. Una dintre mâini mi se ridică instinctiv pentru a-mi strânge părul, în timp ce amețeala și greața nu par să mă lase în pace. Aud pași grăbiți trecând pragul și oprindu-se lângă mine. Recunosc parfumul. Dar nu deschid ochii decât atunci când îi simt palma caldă sprijinindu-mi fruntea.
Convinsă că nu mai sunt în pericol să vomit, îmi dau drumul la păr și mă întorc ezitant spre el. Îngenuncheat lângă mine, cu o expresie care exprimă mai multă îngrijorare decât aș fi crezut vreodată posibil, reușește să-mi destrame curajul.
Înghit în sec și îmi trag genunchii sub mine, încercând să-mi găsesc o poziție cât mai confortabilă pe podeaua tare a băii.
–Mergem la doctor! Spune el hotărât.
–Sunt bine, Xander.
–Spui asta mereu, dar toți știm că nu e adevărat. Nu ești deloc bine, Avril!
Nu e prima dată când îmi spune Avril, dar am observat că o face doar atunci când vorbește cu adevărat serios. Totuși, să-l aud rostind numele meu așa e ciudat... straniu.
–Xander, chiar sunt bine!
Încerc să mă ridic de pe jos — bineînțeles, cu ajutorul lui, pentru că amețeala încă nu mă lăsa în pace. Mă duc spre chiuvetă și îmi arunc apă pe față. Îmi clătesc gura, încercând să scap de gustul scârbos de vomă.
–Asta numești tu "bine"? Uită-te la tine!
–Mulțumesc pentru încurajare!
–Potolește-te! Ești palidă, ai slăbit considerabil în ultimele două zile, nu dormi și abia dacă mai mănânci. În schimb, plângi și fumezi încontinuu. Crezi că asta îți face bine? Te distrugi! Și dacă o să continui așa, următoarea înmormântare o să fie chiar a ta! Hotărăște-te ce ai de gând, pentru că eu nu o să stau să privesc cum te stingi puțin câte puțin, în fiecare zi!
Cuvintele lui mă lovesc ca o lovitură în plex.
Mă doare.
Mă doare să-l aud, pentru că are dreptate.
Mă doare atât de tare, încât am impresia că inima o să mi se rupă.
Înghit cu greu nodul din gât și-mi șterg lacrimile.
–Poate ai dreptate... poate mă distrug. Dar asta sunt eu acum, și nu cred că pot să fiu altfel.
–Starr... Încearcă să spună el, dar nu mai aștept.
Dau buzna afară.
–Starr! Îmi strigă numele, dar nu mă opresc.
–Hei, ești bine? Mă întreabă Mark pe hol, dar trec pe lângă el fără să-i răspund.
Colind străzile din Miami de aproape douăzeci de minute, fără să știu încotro s-o apuc.
Poate eram egoistă, dar nu eram pregătită să renunț la tot ce clădisem în New York. La visurile mele, la libertatea mea. Și totuși, nu aveam puterea să mă întorc la viața mea, pentru că ea... ea nu mai era.
Ariel a fost persoana pe care am iubit-o mai mult decât pe oricine. Cea pentru care m-am sacrificat, pe care am protejat-o de mânia mamei sale, cea pentru care aș fi dat orice, chiar și viața mea, doar ca să știu că e fericită. Ea a fost unul dintre motivele pentru care am intrat în jocul cu diavolul. Am vrut să-i ofer totul. Și totuși... în cele din urmă, ea a fost cea care și-a dat viața pentru fericirea mea.
Tot ce sunt acum... ea m-a ajutat să fiu. Și acum, eu sunt pierdută, iar ea nu mai e aici să mă ridice. Credea că mă va elibera, fără să înțeleagă că, de fapt, mă condamna. Cum să învăț să trăiesc fără ea?
–Se pare că prințesa s-a decis, în sfârșit, să se întoarcă acolo unde-i e locul!
Inspir adânc, iritată, și mă întorc spre vocea din spatele meu. Perfect. Asta îmi mai lipsea.
–Alek!
CITEȘTI
Playing Dirty
Romance"-Vino cu mine. -Unde? Mă uitam temătoare la mâna sa întinsă. O simțeam ca pe o ispită ce-mi promitea condamnarea. -Contează? Dar eu eram deja condamnată. -Nu."
