Playing Dirty

Capitolul 43.

"Nu o să-ți frâng inima!"
★

 
   –P-poftim? Mă bâlbâi, privindu-l șocată, convinsă pentru o secundă că nu am auzit bine.

   –Mă cunoști și știi că nu-mi plac ocolișurile. Sunt direct. Arogant. Antipatic. În niciun caz potrivit pentru tine. Și da... ar trebui să stau cât mai departe de tine, dar nu mă pot abține.

   –Ar trebui să mă sperie chestia asta? Întreb, încercând să-mi păstrez vocea stabilă, deși ceva în pieptul meu deja se strânge.

Xander mă privește o clipă mai lung decât ar fi normal, apoi rânjește ușor, acel zâmbet care îmi dă mereu impresia că știe exact ce gândește înainte să apuc eu să-mi dau seama.

   –Ar trebui. Răspunde calm. Dar știu că pe tine, în schimb, te intrigă. Își înclină ușor capul, studiindu-mă. Ești o iubitoare de pericol.

   –Ce încerci să-mi spui, Xander? Vrei să-mi retrag cuvintele? Să spun că nu simt nimic pentru tine și că vreau să fim în continuare doar prieteni? Dacă asta e ceea ce îmi ceri... îmi pare rău, dar nu am de gând să-ți fac pe plac!

   –Nu joci corect.

   –N-am făcut-o niciodată și n-o să încep doar de dragul tău! Îi tai replica imediat, mai ascuțit decât intenționam.

   –Mă faci să-mi neglijez principiile. Mă faci să uit. Mă alini. Mă exciți. Fiecare celulă din corpul meu ia foc instant la vederea ta. Mă înnebunești, Avril.

Își trece o mână prin păr, frustrat, dar nu rupe contactul vizual.

–Mă înnebunești prin tot ce faci. Cum întotdeauna faci lucruri la care mă aștept cel mai puțin. Cum mă sfidezi și nu asculți niciodată. Mă înnebunești cu privirile înflăcărate pe care mi le arunci, replicile tale usturătoare mă fac să zâmbesc. Și inima ta... inima ta e unul dintre motivele pentru care ar trebui să stau departe. Nu îmi doresc să frâng acea inimă. Și totuși nu pot. Nu pot să stau departe de tine. Te caut cu privirea mai des decât ar trebui... atât de des încât te-am învățat pe de rost.

Îmi simt respirația blocată undeva în piept, ca și cum tot ce am încercat să țin sub control s-a rupt în același timp.

   –Demonstrează-mi. E tot ce reușesc să spun.

Îmi încrucișez brațele, dar nu ca să mă apăr... mai mult ca să-mi țin locul în fața lui.

   Învățasem, de-a lungul timpului, să nu mă mai încred în vorbe goale. Alek mă învățase asta într-un mod pe care nu-l mai uiți niciodată. Nu prin explicații, ci prin consecințe.

   –Îmi dau seama când ești supărată după mica încruntătură de pe frunte. Vorbește Xander, fără să-și ia ochii de la mine.

Își înclină ușor capul, ca și cum mă citește în detaliu.

–Sau când ești tristă... te închizi în tine și alegi să suporți totul în tăcere. Când te simți încolțită, nu o arăți niciodată. Vei ține mereu capul sus, iar gura ta va scuipa flăcări.

   –Ce mai știi? Întreb, mai încet, dar cu o tensiune care nu dispare.

   –Mai știu că, în ciuda acțiunilor tale, nu intenționezi să fugi. E doar mecanismul tău de apărare.

Face un pas mai aproape, suficient cât să simt presiunea prezenței lui.

–Dar tu nu ești făcută pentru așa ceva. Nu ești o lașă.