Playing Dirty

Capitolul 11.

Logodnicul meu?
★

–Xander..

Încerc să mă apropii, nesigură și speriată de cum ar putea reacționa brunetul din fața mea, care părea gata să răbufnească.

–Nu vreau să vorbesc despre asta!
Îmi taie elanul din scurt și mă decid să-i ofer spațiu.

Comportamentul lui Xander scoate mereu la iveală un băiat dur, indiferent la tot ce-l înconjoară. Dar când Alice a pomenit-o pe Lucy, am văzut în ochii lui o tristețe profundă... genul de tristețe care-ți taie răsuflarea și te face să simți că pereții ar putea să te strivească. Toate astea mă fac să mă întreb și mai tare cine este cu adevărat această fată.

***

Dimineața următoare, Xander m-a ignorat. S-a prefăcut că nu exist. Dar nici eu nu aveam puterea necesară să-l confrunt. Și chiar dacă încet, încet, începeam să mă obișnuiesc cu comportamentul său schimbător. Devenea din ce în ce mai obositor să mă lupt cu el. Și astăzi, cu siguranță, nu era ziua potrivită. Eram sleită de puteri.

Ziua asta nu era una obișnuită. Se împlineau 15 ani de când părinții mei divorțaseră... și, chiar dacă aveam doar 3 ani, îmi aduc aminte perfect lacrimile mamei, curgând ore în șir, în timp ce privea pierdută niște poze. Îmi aduc aminte cuvintele mele, întrebând-o de nenumărate ori când va veni tati acasă... dar tati nu s-a mai întors.

Eram obosită, atât fizic, cât și psihic. Cursurile erau o tortură, și știam că voi ceda la un moment dat. Dar nu puteam lăsa trecutul să-mi distrugă viitorul. Așa că mă aflam la ora de psihologie, în ultimul rând, departe de toți ceilalți, complet neatentă la ce bolborosea profesoara.

Încercam să mă consolez cu gândul că în curând voi fi înapoi în camera mea, scufundându-mă în deprimare cât era ziua de lungă.

Mă uram pe mine însămi pentru că, după 15 ani, încă nu reușisem să mă vindec. Îmi uram tatăl pentru că ne părăsise, lăsându-mă pe mine și pe mama într-o garsonieră infectă, în timp ce el se bucura cu noua lui familie. Mama ajunsese să înnebunească din cauza lui. Și o uram și pe ea pentru că făcuse totul și mai greu. Ani de zile m-a învinovățit pentru plecarea tatei, spunând că i-am distrus viața, că i-am ruinat totul. Am îndurat abuzurile ei ani la rând, fără să spun vreodată ceva.

M-a făcut să cred că eu eram vinovată de toate ororile din viața ei. Mi-a spus că nu merit să fiu iubită, că sunt mult prea defectă și că persoana care ar ajunge să țină la mine va suferi mereu din cauza mea.

   Și adevărul e că nu știu cum să mă repar și nici dacă voi reuși vreodată. Rănile mele sunt prea adânci, iar sufletul meu e sfărâmat în mii de bucăți.

Familia mea m-a condamnat la o viață plină de suferință, deși tot ce le-am oferit a fost iubirea mea. Eram un copil bun, cu vise și speranțe nenumărate, ascultătoare și iubitoare, genul de fetiță lăudată de învățătoare. Dar fetița aceea a murit cu mult timp în urmă, când a realizat că viața ei nu va mai fi niciodată cum a fost.

Nici nu mi-am dat seama când șiroaie de lacrimi au început să-mi ude obrajii și foaia de caiet. Aerul părea inexistent, gura mi-era uscată, mâinile tremurau incontrolabil, iar podeaua se mișca sub picioare. Nu eram străină cu ce mi se întâmpla, dar tot nu știam să gestionez un atac de panică.

   Nu eram străină cu ce mi se întâmpla, dar tot nu știam să gestionez un atac de panică.

Respiram repede și precipitat, încercând să iau aerul de care aveam nevoie. Tremuram atât de tare încât mă durea. Încerc să fac câțiva pași spre baie, dar aproape mă prăbușesc pe podeaua holului. Din fericire, două brațe mă prind la timp.