Playing dirty

Capitolul 11.

Logodnicul meu?
★

   –Xander..

   Încerc să mă apropii, nesigură pe propria persoană și ușor speriată de cum o să reacționeze brunetul din fața mea, ce stătea să răbufnească.

   –Nu vreau să vorbesc despre asta!
Îmi taie elanul din scurt și mă decid să-i ofer niște spațiu, renunțând la ideea de-al face să vorbească.

   Sunt totuși șocată. Comportamentul lui Xander scoate de fiecare dată la iveală un băiat dur, căruia nu-i pasă de nimic, dar în momentul în care Alice a pomenit-o pe Lucy, am văzut în ochii săi tristețe.. Genul de tristețe care-ți taie răsuflarea și care te face să crezi că pereții o să te strivească la un moment dat. Toate astea mă fac să mă întreb și mai tare cine este cu adevărat această fată. 

                                ***

   Dimineața următoare, Xander m-a ignorat. S-a prefăcut pur și simplu că nu exist. Dar nici eu nu aveam puterea necesară să-l confrunt și chiar dacă încet, încet, începeam să mă obișnuiesc cu comportamentul său schimbător, devenea din ce în ce mai obositor să mă lupt cu el. Și cu siguranță, astăzi nu era acea zi. Eram sleită de puteri.

   Ziua asta nu avea să fie doar una oarecare. Se împlineau 15 ani de când părinții mei divorțaseră.. Și deși aveam doar 3 ani, îmi aduc perfect aminte lacrimile mamei ce au curs ore în șir, în timp ce privea pierdută niște poze. Îmi aduc aminte cuvintele mele, ce o întrebau de nenumărate ori când o să vină tati acasă...dar tati nu s-a mai întors.

   Eram obosită, atât fizic cât și psihic. Cursurile erau o tortură și știam că o să cedez la un moment dat. Dar nu-i puteam permite trecutului să-mi distrugă și viitorul. Așa că uite-mă la ora de psihologie, în ultimul rând, cât mai departe de studenți, nefiind deloc atentă la ce bolborosea profesoara.

   Încercam din răsputeri să mă consolez cu gândul că în scurt timp o să fiu înapoi în camera mea, înecându-mă în deprimare cât era ziua de lungă.

   Mă uram pe mine, însămi, și uram faptul că după 15 ani încă nu reușisem să mă vindec. Îmi urăsc tatăl, pentru că ne-a părăsit, lăsându-mă să zac împreună cu mama într-o garsonieră infectă, pe când el se bucura cu noua lui familie în noul lor apartament.

   Și îmi urăsc mama, pentru că a făcut ca totul să fie și mai rău. M-a învinovățit ani la rând pentru plecarea tatei, mi-a reproșat că i-am distrus viața...că am ruinat-o. I-am suportat abuzurile ani la rând, fără să îndrăznesc vreodată să spun ceva.

   M-a făcut să cred, că într-adevăr, eu eram vinovată de toate ororile care i se întâmplaseră ei. Mi-a spus că nu merit să fiu iubită, căci sunt mult prea defectă și că persoana ce va ajunge să țină la mine, o să aibă mereu de suferit din cauza mea.

Și adevărul este că nu știu cum să mă repar și nici dacă o să reușesc vreodată. Rănile mele sunt mult prea adânci, iar sufletul mi-e în bucăți.

   Familia mea m-a condamnat la o viață plină de suferință, pe când tot ce le-am oferit, eu, a fost doar iubirea mea.

   Eram un copil bun cu vise și speranțe o mie. Eram ascultătoare și iubitoare. Eram genul de copil pe care învățătoarea îl lăuda la fiecare ședință cu părinții. Eram doar o fetiță cu codițe și doi ochi de cristal.

   Dar fetița aceea a murit cu mult timp în urmă, când a realizat că viața ei nu va mai fi niciodată cum a fost.

   Nici nu mi-am dat seama când șiroaie de lacrimi au început să mi se scurgă pe obraji, udând în cele din urmă foaia caietului. Am simțit cum aerul devenea inexistent, gura mi-era uscată, mâinile îmi tremurau incontrolabil, iar pământul se învârtea.