Playing Dirty

Capitolul 11.

"Logodnicul meu?"
★

–Xander...

Fac un pas spre el, ezitantă, cu o teama că dacă spun ceva greșit o să explodeze. Arată ca și cum se ține pe muchie.

–Nu vreau să vorbesc despre asta.

Tonul lui e tăios și mă opresc. Nu insist. Îi ofer spațiu.

Xander e mereu dur, distant, greu de citit. Dar când Alice a spus numele ăla... am văzut ceva ce nu se potrivea cu imaginea lui. Tristețe. Adâncă. Periculoasă. Genul de tristețe care nu trece, doar se ascunde.

Și asta mă face să mă întreb cât a însemnat Lucy pentru el cu adevărat.

Dimineața următoare, mă ignoră complet. De parcă nici nu exist. Nu mă privește, nu spune nimic, nu reacționează. Iar eu nu am energia să-l confrunt. Nu azi. Sunt prea obosită.

Ziua asta nu e una obișnuită. Se împlinesc cincisprezece ani de când părinții mei au divorțat. Aveam patru ani, dar îmi amintesc tot. Lacrimile mamei, ore întregi, privind niște fotografii. Întrebările mele repetate, "când vine tati acasă?" și tăcerea care a urmat.

Nu s-a mai întors niciodată.

Oboseala mă apasă din toate direcțiile. Cursurile devin un zgomot de fundal. Sunt la cursul de psihologie, în ultima bancă, dar nu aud nimic din ce spune profesoara. Gândurile mă trag înapoi, în locuri în care nu vreau să mai fiu.

Mă agăț de ideea că în câteva ore o să fiu în cameră, singură, unde pot să mă prăbușesc liniștită.

Mă urăsc pentru că, după atâția ani, încă nu sunt bine. Îl urăsc pe tata pentru că ne-a lăsat, pentru că a ales o altă viață. O urăsc pe mama pentru că a transformat totul într-un iad și mai mare. Ani de zile m-a făcut responsabilă pentru plecarea lui. Mi-a spus că i-am distrus viața, că nu merit să fiu iubită, că orice om care va ține la mine va avea de suferit.

Și, cel mai rău, o parte din mine a crezut-o. Nu știu cum să mă repar. Și nici dacă mai pot. Simt că sunt făcută din bucăți care nu se mai potrivesc.

Familia mea m-a condamnat la o viață plină de suferință, deși tot ce le-am oferit a fost iubirea mea. Eram un copil bun, cu vise și speranțe, ascultătoare și iubitoare, genul de fetiță lăudată de învățătoare.

Nu îmi dau seama când încep să plâng. Lacrimile cad pe caiet, iar respirația mi se rupe. Aerul nu ajunge unde trebuie. Mâinile îmi tremură, vederea mi se încețoșează, iar podeaua pare să se miște sub mine.

   Știu ce se întâmplă. Atac de panică.

Reușesc să ies pe hol și vreau să ajung la baie, dar picioarele nu mă ascultă. Mă clatin și, pentru o secundă, sunt sigură că o să cad.

Două brațe mă prind înainte să ating podeaua.

–Starr!

Îi văd chipul printre pete de lumină. Xander.

–Am... un atac... de panică.

–Hei! Uită-te la mine. Rămâi cu mine. Respiră.

Pentru câteva secunde încerc să mă agăț de el, de tonul lui, de ceva stabil. Dar totul se rupe.

   Când mă trezesc, simt miros de antiseptic și o lumină prea puternică îmi intră în ochi. Clipesc de câteva ori până când imaginea se stabilizează. Perfuzia din mână îmi confirmă unde sunt. Spital.