Playing Dirty

Capitolul 13.

"Cuvintele mamei tale nu te definesc."
★

Nici nu-mi dau seama când trece timpul până când ziua pe care o așteptam a sosit: —Audițiile.

   Stau în culise, cu spatele lipit de perete, și privesc scena luminată dincolo de cortină, în timp ce aplauzele vin și pleacă ca niște valuri îndepărtate. Încerc să-mi controlez respirația și să-mi repet pașii în minte, dar adevărul e că nu mai sunt sigură de nimic.

   A trecut prea mult timp. Prea mult timp de când am urcat ultima dată pe o scenă, de când cineva s-a uitat la mine în timp ce dansam, de când a contat cu adevărat.

   Corpul meu știe mișcările. Dar eu... nu mai știu dacă pot. Îmi frec palmele una de alta, încercând să ignor tremurul fin care începe să se instaleze, și inspir adânc, dar aerul nu pare suficient.

   Ridic privirea spre scenă, apoi spre primul rând. Juriul. Și în momentul ăla totul se schimbă.

   Stomacul mi se strânge, respirația mi se dereglează, iar gândurile îmi scapă de sub control, toate ducând în același loc.

   –Hei, aici erai!

   Tresar mai tare decât ar trebui și mă întorc spre Bree.

   –Ce e cu fața asta, scumpo? Mă întreabă, apropiindu-se.

   –Nu pot să fac asta! Bolborosesc panicată și fac instinctiv un pas în spate.

   Dar ea nu mă lasă să mă retrag, îmi prinde mâinile și mă fixează cu privirea.

   –Avril, ai muncit prea mult pentru momentul ăsta.

   –Dacă uit tot? Dacă mă blochez? Vocea îmi tremură și nu mai pot să le opresc.

   Nu e prima dată când mă aflu în postura asta, dar a trecut prea mult timp de când am urcat ultima dată pe o scenă.

   –Avril, respiră. O să fie bine.

   –Brianna Keyes! Numele ei se aude în boxă.

   –Nu lăsa panica să pună stăpânire pe tine. O să fii grozavă! Spune zâmbind, apoi dispare.

   Nu suntem în ordine alfabetică. După Bree mai urmează doi concurenți, apoi eu.

   Respirația mi se accelerează și simt cum inima îmi bate prea tare, prea sus, ca și cum ar vrea să-mi spargă pieptul. Încerc să inspir adânc, dar aerul nu ajunge unde trebuie, iar senzația aia cunoscută mă lovește din nou.

   Fără să mai gândesc, ies din sala de teatru și merg grăbită spre vestiar, aproape fugind.

   În momentul în care închid ușa în urma mea, genunchii îmi cedează. Mă așez pe podea și încerc să-mi controlez respirația, dar nu reușesc, fiecare inspirație e prea scurtă, fiecare expirație prea rapidă, iar lacrimile încep să curgă înainte să le pot opri.

   –Hei, steluțo! Vocea lui ajunge la mine înainte să reușesc să-mi opresc respirația haotică.

   Se lasă pe vine și își sprijină coatele pe genunchi, coborând la nivelul meu. Nu spune nimic pentru o secundă, doar mă privește, atent, de parcă așteaptă să mă prind de ceva stabil.

   Își ridică mâna și îmi șterge o lacrimă.

   –Respiră cu mine.

   –Nu le pot opri. Fac referire la șiroaiele de lacrimi ce curgeau fără încetare pe obrajii mei. Îmi pare rău!