Blestemul alegerii-Infama vol.2

Cap.41. Intunericul domina

*****
Deschid ochii si ma regasesc intinsa pe podea, intr-un colt al incaperi, ghemuita cu fata spre perete si acoperita cu o patura gri, invechita, dar curata. Estimand intunericul tot mai intetit al incaperi, e noapte afara.
Ma ridic in fund si constat ca ameteala si durerea de cap ,au disparut. Imi duc mana la ceafa si imi ingrop degetele in par gasind o suprafata neteda si fina, ca un plasture. Ma ridic cu grija, inca putin adormita si ma razam de perete. Oare au coborat jos ca sa imi trateze rana? Nu are sens...vor sa ma ucida nu sa ma ajute...dar poate au alte planuri referitoare la moartea mea. Bajbai prin intuneric, razamanduma de peretele rece de ciment. Simt venele pulsand sangele, acolo unde am plasturele, ca o rana ce se vindeca. Imi simt ochii grei si obositi, dar nu pot sa dorm...nu cand stiu ca sunt inchisa aici, cu Zack torturat cine stie unde, fara cale de scapare, cu orele numarate...dar ce altceva as putea sa fac? Nu pot ajuta pe nimeni inchisa aici, oricat m-as stresa. Oftez si imi las picioarele sa cedeze. Ma ghemuiesc din nou in coltul meu cu patura pe mine, privind spre perete. Pleoapele imi sunt tot mai grele, dar nu reusesc sa imi aranjez gandurile. Intrebari, planuri de evadare, ganduri macabre mi se invart prin cap fara sa le pot opri in vreun fel , asa ca nu am decat sa le las sa imi pluteasca prin minte, pana ce ochii mi se inchid, inima incepe sa imi bata mai incet si tot corpul se relaxeaza.

******
Dau pagina cartii in timp ce ma las distrasa de culorile varii ale rasaritului. Cerul devine albastru deschis cu pete oranj, rosi si trandafiri. Inchid usor coperta cartii pe care o asez langa mine pe podeaua navei si ma intind pe spate lasanduma purtata de miscarile lente ale navei in miscare. Soarele se ridica tot mai sus, inbaind cerul cu raze de lumina. Inchid ochii pentru o secunda, iar cand ii deshid vad chipul fratelui mei, ignoranduma cu privirea, asezat cu genunchi la piept langa mine.
-Unde suntem?
Il intreb eu deloc surprinsa sa il vad..ca si cum as fi aici intentionat.
-Pe marea Ariadnei.
Raspunde el impasibil, cu privirea atintita la cer. Ma ridic in fund si imi strang picioarele sub mine, dandumi parul pe spate.
-De ce esti aici?
Intreb eu cu glas calm, privind coperta cartii pe care o citesc.
-Ca sa ma mustrezi?
Intreb tot eu impasibila, lasanduma leganata de miscarile navei.
Gabe anui si se stramba.
-Asa ceva....
Incuvintez .
-Incepe atunci.
Il incurajez eu nerabdatoare si putin furioasa. Gabe se invarte spre mine si atunci ii zaresc chipul. Buzele manjite de sange, obraji brazdati de taieturi si ochii....ochii goi, doua vagaune goale sangerande.
Ma dau in spate terorizata si tip, tip cat pot de tare cand imi dau seama ca tipatul meu e mut. Imi duc mana la gat si simt umiditatea sangelui curgandumi pe clavicula in jos. Mi-au taiat gatul....nu pot tipa, sangerez, dar nu simt pic de durere. Lacrimile imi curg siroaie pe obraji in timp ce fratele meu ma priveste cu chipul inspaimantator si plin de repros.
-Speram ca te vei descurca, dar nu e asa....ai devenit distrugerea lumii! Nu esti in stare de nimic! Am murit din cauza ta! Te-am urmat cu incredere si tu?...distrugi totul...totul!!!!
Ma inec cu propiul sange si propiile lacrimi, totul incepe sa devina doar o ceata intunecata si simt cum plutesc lent prin intuneric. Un miros dulceag si acru in acelasi timp imi arde sinusurile, iar inima imi bate cu putere neincetat. Aud o voce cunoscuta si tresar de spaima.
-Shailene!! Uita visul precedent! E doar un rod al minti tale confuze, eu sunt de partea fa, veghez asupra ta si te iubesc mult! Nu uita asta....vei reusi. Cred in tine.
Tremur din toate colturile si continuu sa plutesc in aer confuza si inspaimantata. Fratele meu...mi-a vorbit. Ultima data cand a facut-o a fost dupa moartea lui pentru a ma imcuraja sa continuu, sa ies din carapace si sa imi indeplinesc misiunea. Poate are dreptate....pot reusi. Mirosul dulceag si acru dispare fiind inlocuit de aer curat si rece. Deschid ochii, iar intunericul cetos dispare ,si totusi nu e nici intunericul temnitei din sediu. Ma ridic usor in capul oaselor si ma stradui sa privesc in jur. Pentru o secunda imi simt ochii ilacrimati si intetosati, dar pe timp ce trece imi recapat vazul. Un camp ce se intinde lung in zare si un copac mare si inalt, cu un cer luminos plutind deasupra....e un loc asemanator cu campul unde m-am regasit dupa ce am fost impuscata...locul unde am intalnit-o pe Yocelin. Ma uit in jur si cand ma invart il zaresc pe Ryan. Chipul ii e vanat, ochii violeti dilatati si parul cred ciufulit.
-Asteapta pana la moarte.
Sopteste el langa urechea mea, raduflarea lui ghidilandumi gatul.
-Ryan...astrapta...
Mormai eu, dar el a disparut deja.
Deschid ochii tresarind ca arsa, respirand din nou aerul imbacsit si bajbaind prin intunericul temnitei.
Aud un scartait ca o usa ce se deschide si apoi pasi apasati venind in jos pe scari. Un paznic se infatiseaza ca o umbra in intuneric , doar o umbra plutitoare.
-A sosit timpul.
Mormaie paznicul dupa care un declic, ca de tragaci tras rasuna in incapere. Simt o profunda durere putin mai sus de clavicula, iar apoi totul se intuneca.