Blestemul alegerii-Infama vol.2

Cap.49. Ceasul.

*****
Ma ghemuiesc intr-un colt al temnitei si ma gandesc la cea ce i-am spus lui Ryan. Nu m-am gandit niciodata la asta pana acum...eu chiar cred asta? ...Poate ca da..Sunt chiar asa de rece si impasibila? Asta am devenit? O masinarie gata de lupta care nu iubeste pe nimeni? Un obiect...o arma...atata tot. Deodata ma loveste un val de singuratate. Simt nevoia unei imbratisari...asa cum facea matusa Natalie pe vremea cand ii spuneam inca mama, sau asa cum ar fi facut mama intr-o vreme...dar momentan nici nu stiu cine imi e mama. Daca Kira spune adevarul? Dava nu incearca doar sa ma raneasca? Imi alung gandul din minte cu o scuturatura a capului. Ma ridic in picioare si imi dau seama ca ma sustin cu dificultate. Mereu cand sunt furioasa incep sa tremur si sa ma nrosesc toata, dar de data aceasta e exagerat. Incaperea incepe sa devine mai putin intunecoasa, ma intreb oare cum de dimineata dispare pjgin din intensitatea intunericului....daca aici pe undeva se afla o fereastra? Incep sa imi invart privirea, sa pipai pereti in cautarea unei ferestre. Ma indrept spre partea de incapere in care nu am mai fost, cea ce duce sub scari si zaresc o fasie minuscula de lumina. Ma arunc langa perete si caut sursa lumini. O gaura minuscula in care probabil ca nu imi incape nici pumnul drept, acoperita cu doua grati subtiri de fier zace sus de tot pe tavanul inalt. Dar marimea ferestruici nu are importanta, nu am de gand sa ies de aici pe ferestra, eu vreau doar sa stiu cat e ceasul, iar in momentul acesta pot zari o bucata de cer, rozalie, si patata cu raze slabe de soare. Aproximez ca ar fi patru sau cinci dimineata. Aud pasi pe scari si ma invart spre Ryan.
-E timpul.
Spune el ignorandumi privirea.
Incuvintez si ii arat spre fereasfra cu o scurta miscare a capului.
-Mai avem cateva ore de asteptat, dar am auzit autiva soldati discutand despre o intrunire in camera de arme peste douazeci de minute...cred ca va fi sansa noastra sa iesim si sa ii avertizam pe ceipalti...trebuie sa fie un comunicator prin birourile acestea.
Vorbesre el parca pentru sine rotinduse in directia opusa de fiecare data cand incerc sa il privesc in ochii.
-Ok...si cum iesim de aici?
Intreb eu uitanduma in jur.
-Am avea nevoie de ceva subtire si ascutit, pot folosi metoda Scooby Doo cu agrafa de par...
Ingaima el destul de serios. Daca ar fi o alta situatie m-ar pufni rasul.
-Ok, geniule, dar eu nu am agrafe! Si cred totusi ca meseria ce prevede uciderea mea e destul de bine platita incat sa isi permita usi mai rezistente.
Imi ignora ironia si se indreapta spre trepte. Il privesc printre gene. Probabil ca oboseala si foamea i-au stricat gandirea, pentru ca el incepe sa topaie pe prima treapta care e putin subreda.
-Ce naiba faci?
Il intreb cu voce plictisita.
Ma ignora si continua sa sara in sus si in jos, pana ce treapta cedeaza. Ryan chicoteste ca un om nebun si rupe o aschie lunga si destul de groasa incat sa intre prin iala usi ,din lemnul treptei distruse.
-Esti nebun.
Ingaim eu urmarindul in sus pe scari.
-Nu va functiona.
Il asigur eu incercand sa il conving sa renunte.
-Taci!
Tipa el reducanduma la tacere. Ma incrunt desi stiu ca nu ma poate vedea. Ma prefac ca nu am auzit nimic si ca nu ma simt deloc ranita, desi nu e asa.
Ryan se apleaca si priveste sub usa.
-Poti sa imi spui cand apare cineva pe coridor? Te rog.
Ma intreaba el cu voce blanda de data aceasta.
Oftez si ma aplec privind coridorul pustiu in timp ce Ryan se apleaca si roteste aschia in iala usi.
-Functioneaza!
Ingaima el vesel.
-Serios?
Intreb eu necredincioasa.
-E liber drumul?
-Da...
Ryan deschide usa temnitei larg si ma priveste zambind trist.
-Ce ziceai?
Ma incrunt la el si imi dau ochii peste cap. Iesim din temnita si alergam pe coridorul lung si pustou pana in dreptul usi unui birou.
-E inchisa.
Spune Ryan rotind clanta usi.
-Nu poti face ce ai facut cu usa temnitei? Cu usa aceasta ar trebui sa fie mai usor.
Ryan strange din buze si observ ca are inca batul in mana, din fericire.
Se apleaca si roteste batul in iala.
-Pazeste-mi spatele.
Imi spune in timp ce se strafuie sa deschida usa. Fac cum imi spune desi coridoarele intregului sediu sunt pusti, asa ca nu prea are rost.
Ryan deschide usa biroului cu o privire triumfatoare.
Privirile noastre se i talnesc si atunci orice urma de viata se stinge in privirea lui. Intra in birou facandumi semn sa il urmez. Dupa ce tarasc usa dupa mine, privesc in jur. Incaperea e mica, putin mobilata, doar un birou din lemn de artar si un svaun pe roti. Pereti sunt acoperiti de o tapiterie ieftina, pe perete ticaie un ceas cu cuc.
E sase dimineata. Probabil ca au pornit deja cu toti. Un val de adrenalina ma strabate in timp ce Ryan pasesre spre birou.
-Nu e inca prea tarziu, nu-i asa?
Nu vor avea nevoie de mult timp pentru a ajunge in Durmstang, deoarece ei vor folosi cu siguranta magia. Ryan strange din buze , dar nu imi raspunde.
Ma asez pe scaunul biroului si incep sa scotocesc salbatic prin sertare.
Nu.nu.nu....nu poate fi tarziu..nu poate ..ei trebuie sa se ascunda...e vina mea.e vina mea.e vina mea. Eu trebuie sa..eu..trebuie sa fac ceva..sa ii avertizez...sa...Cum am putut? Cum am..
-Shailene! SHAILENE!!
Ryan ma prinde de umeri trezinduma din transa si lipinduma de perete.
-E totul bine, ok? Ii vim avertiza. Nu e prea tarziu..inca.
Incearca el sa ma asigure. Privesc in jur si observ ca am daramat aproape totul de prin sertare aruncand cu obiecte in toate directiile.
-Mainile tale..
Soptesre el aratandumi incheieturile cu un semn al capului.
Imi priesc incheieturile insangerate...nici nu mi-am dat seama ca m-am ranit.
-Sunt bine.
Inspir cu lacomie in timp ce Ryan se indeoarteaza de mine ignorandumi deodata prezenta. Se apleaca si ridica un obiect de pe podea.
-Oricum...l-ai gasit...comunicatorul.