Blestemul alegerii-Infama vol.2

Cap.50 Moarte planificata.

*****
Ii i-au comunicatorul din mana si incerc sa opresc tremuratul degetelor.
Trebuie sa imi avertizez familia...trebuie sa se ascunda, sa fie in siguranta.
Incep sa apas cu disperare butoanele aparatului, complicat.
-De ce nu merge? E asa o ...o porcarie...
Arunc aparatul pe podea cu toata puterea. Ryan ramane fix, provinduma. Ridica aparatul de pe podea si incepe sa tasteze.
-Comunicatorul e inutil...
-Ce vrei sa spui?
Intreb eu tremurand si nereusind sa imi pastrez concentrarea. Nu reusesc decat sa ma gandesc la ce a spus Ryan azi niapte: E doar vina ta! Uite ce ai facut! Ii pui in pericol pe toti!!
Cuvintele mi se rotesc la nesfarsit in minte. Imi simt corpul amortit, iar fiecare miscare mi se pare atar de straina...ca si cum m-as afla in corpul unui necuniscut.
-E un comunicator dintre primele aparute in Persiu...- spune Ryan incretindusi fruntea si studiind aparatul cu ochii judecatori. Inima mi se strange auzindu-i cuvintele. - cred ca nu ne va ajuta prea mult, din moment ce functionea doar la o anumita inaltime unde semnalul e mai puternic.
Dau din cap facandu-mi parul praguit sa se scuture si sa mi se lipeasca de fata uda de lacrimi.
-Nu se poate....nu avem timp sa gasim un alt comunicator...trebuie sa functioneze.
Spun eu cu voce zugrumata gandinduma ca poate e doar imaginatia mea...ca Ryan nu a spua niciodata cuvintele acestea si ca de fapt e totul un rod al pesimismului meu, iar aparatul merge...dar nu e asa...sunt intr-o stare penibila dar nici chiar asa...nu aud voci...tot ce aud e real.
-Ce facem acum...noi trebuie sa..
Ryan ma prinde de dupa umeri si imi prinde barbia intre degete fortanduma sa il privesc in ochii.
-Shailene...concentreazate, prefate ca ordinul e in siguranta, ca tot ce facem acum e pentru noi...pentru a ne salva pe noi. Ok?
-Nu pot...eu nu pot..ei sunt in pericol, iar eu...
-Iar tu faci tot ce poti!
Ma intrerupe el exasperat.
-Inceteaza sa te mai invinuiesti! Inceteaza....nu ii vei ajuta deloc asa!
-Si tu sti ca e vina mea...ai spus-o chiar tu! Mi-ai spus-o tu!
Ii amintesc eu acum mai mult furioasa decat disperata si panicata. De ce incearca sa ma calmeze? El e cel ce ma invinueste, acum neaga totul? Acum cateva ore tipa la mine fara sa ii pese daca ma raneste.
Ryan ma priveste inexpresiv si se indeparteaza cu aparatul de comunicare in mana.
-Daca vrem sa le trimitem o holograma trebuie sa urcam pe acoperis.
Incuvintez fara sa mai desbat subuectul invinuirilor, din moment ce el pare sa vrea sa il evite.
Verifica holul abandonat si ne indreptam spre scari. Poate ca am avea nevoie de arme. Gandesc eu stiind ca Kira a lasat cu siguranta cativa paznici in grija sediului, dar gandul meu ramane nerostit pentru ca chiar atunci, un paznic iese marsaluind dintr-un lift, ne priveste mai intai surprins sa vada oameni in sediul ce trebuia sa fie pustiu, iar apoi alarmat dandusi seama ca noi ar fi trebuit sa ne afl in cu totul alt loc. Ryan ramane inert cateva minute incercand sa isi dea seama ce are de facut. Paznicul ridica arma si o indreapta spre Ryan care deschide gura si o inchide la loc fara sa stie ce trebuie facut...suntem dizarmati, raniri si obositi, desi in avantaj numeric nu avem sanse sa castigam o lupta impotriva paznicului. Acesta apasa tragaciul. Tip si ma arunc in fata fara sa mai gandesc. Paznicul ramane dur, desi surprins de lovitura. Vazanduma in ca atac paznicul, Ryan acctioneaza si el incercand sa inlature arma din mainile barbatului, care trage inca o data tot in gol. A trea oara in schimb, se aude un tipat cu ecou. Ryan il elibereaza pe paznic si cade la podea. Tip si eu de panica atunci cand observ ca Ryan nu se mai misca si zace intr-o balta de sange.
Reusesc sa extrag arma din mana paaznicului inainte ca el sa traga inca o data. Barbatul ma impinge brutal in perete facandu-ma sa scap arma pe podea la cativa metri de distanta. Gem de durere si ma las sa alunec in jos, dar paznicul ma prinde de par si ma trage in sus ridicand pumnul spre mine.
Ma va ucide...voi muri probabil gandinduma la ...
Dar nu apuc sa aflu la ce ma voi gandi cand voi muri pentru ca paznicul cade la pamand traganduma dupa el.
Observ ca barbatul in uniforma sangeteaza. Cineva imi intinde o mana sia ridic in picioare incercand sa imi pastrez echilibrul. In fata mea il vad pe Ryan cu arma in mana, oarat complet de sange ce ii face sa para hainele negre si vascoase.
-Esti..
El incuvinteaza si imi arata mana dreapta cu o scurta miscare a capului.
Observ rana profunda lasata de glontul, ce probabil i-a patruns o artera. Acum pot sa studiez mai bine chipul barbatului de pe podea. Parul deschis la culoare si drept se lungeste pana dupa urechi, are pielea alba si imaculata, brazdata de cateva cicatrici ca niste firisoare subtiri, ochii sunt inchisi si pare aproape ca doarme. Era tarar...foarte tanar...poate cu vreo trei sau patru ani mai in varsta decat Ryan.
-Sa mergem .
Ma indeamna el privindusi rana din brat si incercand sa afiseze o fata inexpresiva care sa ascunda grimasa de durere.
-Te descurci?
Il intreb ingrijorata. Pare destul de puternic inca, dar sunt sigura ca sangerarea nu se va ori prea curand, in plus si eu am fost impuscata nu cu mult timp in urma...doare foarte tare.
Ryan face un semn cu mana sanatoasa ca si pentru a spune ca nu e nimic important. Ne indreptam spre lift cu pasi repezi. Usile se inchid in urma noastra si pornim in sus spre acoperis.
Tot ce sper e sa nu intalnim alti paznici...o singura lupta mi-a ajuns pentru a ma pune la pamant.
In cele cateva minute pana la bip-ul liftului ce se deschide se lasa linistea, pana cand iesim din lift si pasi nostri rasuna pe coridoarele abandonate...nu in totalitate abandonate. Marsaluim pe coridoarele ultimului etaj, in cautarea scarilor ce duc spre acoperis. Na simt de parca totul in jurul meu ar bipui de adrenalina si disperare. Daca nu trimitem holograma in cateva minute va fi prea tarziu. Insfarsit gasim un sir infinit de trepte intortochiate. Ryan imi face semn sa il urmez...de parca nu as fi facut-o oricum. Treptele devin tot mai inguste, curbanduse in spirala, de parca ne-am indrepta spre centrul carapacei unui melc. Ajungem in capatul treptelor si imi ridic privirea scrutand peisajul din jurul meu.
Cerul se intinde maiestuos deasupra mea, cu o tenta cenusie, ca si cum ar sta sa ploaie, nori plutesc atat de aoroape de noi, incat de aici pare aproape ca pot fi atinsi de crengile copacilor inalti ca niste zgarie nori. Ryan tasteaza butoanele aparatului, cu chipul incruntat. Imi amintesc de atunci cand eram in padurea mortiilor si viilor, iar eu si Ryan am privit cerul impreuna...pe atunci el era asa misterios, atat de greu de inteles...nu ca acum ar fi diferit, imi e la fel de greu sa il inteleg ca si atunci, doar ca acum stiu de ce e asa inchis in sine...moartea parintilor lui a fost o lovitura destul de dureroasa.
Familia ta e in pericol, iar tu stai sa palavragesti despre Ryan!
Ma mustreaza o voce din subconstientul meu. Scutur capul pentru a imi alunga gandurile.
-Ai reusit?
Il intreb rotinduma spre el si privindu-l cum incearca diferite combinati de taste.
-Aproape.
Murmura el furios.- chestea aceasta e o porcarie, spre deosebire de inventiile mele.
Imi inghit un chicot si incerc sa il ajut.
-Stai. Am gasit....
Tipa el cu un zambet larg pe fata.
-Am reusit!
Repeta inca o data.
Aparatul incepe sa scoata o lumina puternica si ne arata imaginea sufrageriei lui Frank. Imi inabus un tipat punandumi mana la gura atunci cand zaresc mai multe detalii ale imagini. Mobila e intoarsa pe dos, podeaua e acoperita de cioburi de sticla sparta, iar cateva cioburi sunt patare de un lichid rosu inchis.
-E prea tarziu.
Se aude o voce in spatele meu...poate Ryan. - Nu mai puteti face nimic.
Ma rotezc pentru a cauta sursa cuvintelor, care nu seamana cat de putin cu Ryan, dar eram prea disperata la vedetea imagini turbatoare pentru a mai putea recunoaste vocea Kirei.
-Tu nu trebuia sa fi aici!
Observa Ryan cu raceala in voce, venind langa mine si intinzand o mana cu care sa ma impinga in spatele lui pentru a imi face de scud.
- Daca o luam asa nici voi nu trebuia sa fiti aici.
Raspunde Kira ranjind malefic cu o urma de dispret pe chip. - E asa dulce sa vezi doi copii ce se iubesc asa mult ca si voi..., doar ca privinduva mi se face si mai greata de propia persoana psbtru ca nu am fost acolo sa te educ..daca as fi facut-o am fi avut o discutie lunga in care iti explicam de ce nu trebuie sa stai cu persoane de genul acesta...
Raman cu gura intredeschisa gandinduma la cuvintele ei. De unde stie de sentimentele noastre.
-Si daca va intrebati de unde stiu..se vede clar pe chipurile voastre.
Spune Kira raspunzandu-mi la intrebare, parca citindumi gandurile.
-Cum adica dava ai fi educat-o?
Intreaba Ryan scuipand cuvintele cu venin spre Kira.
Aceasta zambeste si fluera o data. La semnalul ei doi paznici ajung in capatul treptelor pe care am urcat si noi , carand ceva greu. Cand se apropie de Kira, observ ce duc cei doi paznici. O feneie uscativa, cu ochii mari albastri, par lung ,deschis la culoare si ciufulit, ravasit peste ceafa cazuta in jos. Femeia isi ridica privirea si atunci o privesc mai cu atentie...e mama...e Ulisse.