Iubirile lui Aman

Capitolul 14

La medie e Scarlet

Urmărea prin binoclul oferit de William cursa de cai britanici, devenită deja o tradiție anuală în cei din familia Martin. Se plictisea, nu-i plăceau caii, ba mai mult, îl speriau la culme. Când fusese copil și avusese vreo șapte ani, unul ridicase copitele la el și aproape că-l lovise. De atunci, îi era așa de frică de aceste animale, încât tremura tot dacă se apropia foarte tare de unul.

Noroc că nu fusese nevoit să se apropie foarte tare. Lăsase binoclul la o parte și decise să urmărească ceva mai interesant și anume pe Scarlet și pe tembelul ei iubit. Din câte putea Aman să observe, fata părea și mai plictisită decât el. Andy încerca ca de obicei s-o îndulcească prin toate mijloacele verbale și non verbale, dar ea stătea ca o scândură.

Începea să-i placă de fetiță, cu toate că nu-și schimbase părerea despre faptul că e o idioată naivă. Scarlet avea ceva ce-l intriga, deși simțea că nu va ține mult timp, pentru că va fi floare la ureche pentru el să descopere care este acel „ceva".

Era foarte frumoasă în după amiaza aceea de duminică. Purta o rochiță de un roșu aprins destul de scurtă pentru modestul stil vestimentar cu care-l obișnuise, iar vântul puternic ridica din când în când voalonașele, periculos de mult. Părul lung îl avea prins cu câteva agrafe în spate, probabil să nu fie ciufulit de vânt și lăsat liber. Pe cap purta o pălărie mare de un bej deschis și cu o fundiță albă în jur. Machiajul completa perfect ținuta. Își alungise ochii cu un tuș negru și își conturase buzele roșii făcându-le să pară mai groase.

O văzu că se ridică și îi urmări discret traiectoria. Aparent se îndrepta spre baie. Nu își putea permite să piardă prea mult timp. Porni din loc, cu pași mari, având grijă să ajungă el la băi înainte.

Auzi sunetul tocurilor ei la doar câteva clipe după ce ajunsese el acolo. Încercă să-și liniștească respirația îngreunată și apoi, cât de natural putea, îi ieși în cale.

Scarlet aproape că se lovi de el, observându-l mult prea târziu.

—Ce cauți aici? Întrebă confuză, dar Aman recunoscu imediat încântarea din vocea ei.

—Ceea ce probabil cauți și tu, răspunse natural și făcu semn cu capul spre băi.

—Da, se dezmetici ea, evident, ce întrebare prostească.

Aman nu mai lungi conversația fiind curios de ce avea ea să facă. Scarlet nu se grăbea, iar încordarea ei îl amuza.

—Te întorci acolo? Se interesă ea.

—Nu prea am altceva de făcut.

—Așa ea, încuviință ea, dar nu părea mulțumită de răspuns, așa că Aman decise să încerce apele din nou.

—Ai tu o altă opțiune?

Scarlet zâmbi încurcată și se foi.

—Dacă vrei, așteaptă-mă să ies...și vedem.

Putea să marcheze încă o victorie cu ea și își mușcă buza inferioară fără să rupă contactul vizual cu ea.

—Te aștept aici.

Fata ieși câteva minute mai târziu și Aman observă că își refăcuse machiajul. Scarlet fu pentru el într-adevăr o carte deschisă și până și atunci când se închidea, coperta rămânea transparentă.

—Deci, ce facem?

—Hai cu mine, îi zise ea și o luă înainte.

Ajunseră pe o pajiște din spatele tribunei. Era așa de liniște acolo. Singurele sunete pe care le auzeau erau foșnetul frunzelor și zgomotul produs de pașii lor atunci când călcau pe câte un fir de iarbă uscată. Puteau urmări cursa și de acolo, dar niciunul nu mai era interesat, iar în cazul lui Aman nu se putea discuta despre interes de la bun început.