Iubirile lui Aman

Capitolul 23

Înjurase încă pe jumătate adormit când telefonul pe care uitase să-l închidă, începuse să sune și să vibreze pe noptieră. Se întinse după el, palpând suprafața bucății de mobilă, sperând să-l găsească fără să fie nevoit să deschidă ochii. 

Lumina ecranului îi făcuse să strângă pleoapele strâns, dar apoi făcu un efort și privi numărul necunoscut. Cine e ăsta? mormâi el. Zăbovi câteva secunde asupra lui, neștiind dacă să răspundă sau nu. Gândindu-se că la trei și jumătate dimineața, nu poate fi vorba decât de ceva foarte serios, duse telefonul la ureche.

—Cine ești? întrebă cu o voce somnoroasă și răgușită.

—Sunt  Tara, se auzi o voce de femeie de la celălalt capăt. Vino aici urgent, trebuie să-ți spun ceva.

Tara era prostituata care-i vindea informații și care nu-l mai contactase de o bună bucată de vreme.

—E aproape patru dimineața, ești nebună? se răsti el.

—E foarte important, zise ea pe un ton serios și grav, dacă nu vii, sunt șanse să nu ne mai vedem niciodată, iar ceea ce am să-ți spun și să-ți arăt e halucinant. Nu mai poate aștepta.

Aman se rostogoli pe spate și oftă zgomotos.

—Ajung imediat. Sper că într-adevăr merită.

Îi închise apoi telefonul în nas și bombănind că nu trebuia să se fi băgat în sta, se ridică din pat și și își târî picioarele până la un fotoliu plin cu haine aruncate la nimereală. Puse mâna pe un tricou gri pe care-l trase peste pieptul gol și căută apoi o pereche de pantaloni. Nu găsise decât niște blugi negri, rupți în zona genunchilor pe care-i purtase  în ziua în care o dusese pe Yaminah la spital. Merse apoi în baie, se spălă cu apă rece pe față și căută buimac periuța de dinți.

După câteva minute era gata de plecare. Nu-și putea aminti unde lăsase cheile de la mașină, dar apoi dădu peste o copie pe care Ahmad insistase să o facă, fiind convins că Aman are nevoie de cel puțin două seturi la cât de uituc era. Porni radio-ul vrând să se asigure că nu va ațipi la volan, dar vocea pițigăiată a unui căntăreț de muzică pop, îl iritase așa de tare, încât se hotărâse că mai bine riscă să adoarmă și să moară decât să suporte prostia aia jumătate de oră.

Ajunse la destinație mult mai repede decât se aștepta, deoarece traficul la ora aceea era practic non existent și nici nu se aflau prea multe semafoare prin zonă. Parcă mașina după tufișul cu care se obișnuise deja, își verifică arma și prudent coborî din mașină. Era liniște în zonă, prea liniște. Nu era nici măcar o mașină parcată acolo și nu observase să fie lumina aprinsă decât la vreo patru sau cinci geamuri. Se uită prin toate părțile, dar nu zărise nimic suspect.

—Sunt aici, se auzi din spate vocea Tarei. Aman se relaxă instantaneu  și  porni spre ea, dar la jumătatea drumului, fără să aibă timp să proceseze ce se întâmplă, doi bărbați se năpustiră asupra lui, imobilizându-l. Erau evident foarte bine pregătiți, pentru că, în ciuda faptului că Aman participase din ordinul lui Ahmad de la treisprezece pâna la șaptesprezece ani la cursuri de auto-apărare, nu fu în stare să miște un deget. Unul din ce doi, îl lovise cu toată forța în abdomen, tăindu-i respirația brunetului. Pentru o clipă văzuse steluțe verzi și simți că e pe cale să-și vomite toate intestinele, care fuseseră oricum sfărămate de pumnul masiv al gigantului de lângă el. Alunecă la pământ și doar brațele puternice ale celor doi, îl împiedicară să cadă în genunchi.

—Să-l ducem jos, unde se ține lenjeria de pat, sugeră unul dintre ei. Rodriguez a spus că la șapte fix ajunge aici să vadă despre cine este vorba. Celălalt înuviință și Aman se trezi târât jos pe niște scări umede care scărțăiau la fiecare pas.