Iubirile lui Aman

Capitolul 30

Veronica amânase  baia în jacuzzi pentru că fiul său se trezise și trebuia să vadă ce e cu el. În timpul acesta, Aman căutase printre dulăpioarele din bucătărie o cutie de ceai. Veronica detesta alcoolul și de fiecare dată când cineva venea la ei în vizită, ea îl servea cu ceai. Alesese la întâmplare o cutie și când își pironise ochii pe ambalaj, remarcase că e vorba de un ceai de lămâie. Strâmbă din nas, nu-i plăcea gustul de lămâie, nu-i plăcea nimic care era prea acru, lămâia aflându-se în vârful piramidei. Spre bucuria lui, dădu peste o altă cutie de ceai, de această dată era de căpșuni.

—Îmi faci ceai? întrebă Veronica pe un ton jos și-l cuprinse din spate, lăsându-și capul pe umărul său.

—Da, dar știi ceva? Nu-mi place nimic din ce ai tu aici, zise el și așeză  ambele cutii la loc. O să-ți fac eu un ceai. Îți garantez că nu ai mai gustat niciodată așa ceva.

Veronica îl privi amuzată, dar încântată de idee.

—Despre ce e vorba? întrebă și se sui cu fundul pe o bucată de mobilă.

—Ceai din zahăr ars, zise Aman fericit. Îmi făcea mama când eram mic și am învățat și eu între timp.

Veronica urmărea cu interes cum se caramelizează zahărul și inspiră mirosul plăcut.

—Nu știu ce va ieși, dar miroase impecabil.

Când totul fu gata, Aman ajutându-se de un prosop de bucătărie, turnase lichidul maro în două cești, așezate frumos pe farfurioare albe. Veronica sări și ea înapoi cu picioarele pe podea și vru să guste din preparat. Suflă de câteva ori și un nor de aburi parfumați se ridică din ceașcă. Cufundă  lingurița în ceai și apoi, mai suflă de două ori și gustă creația lui Aman. Închise ochii, savurând gustul și mai intens și gemu satisfăcută.

—E așa de bun.

—Știu, zise Aman suflând în propria ceașcă.

Se așezară apoi amândoi în fața șemineului imens, al cărui singur rol era acela de a înfrumuseța camera, pentru că nimeni nu avea nevoie de căldură în Los Angeles. Veronica se cuibări la pieptul lui Aman și când ridică privirea, observă că-i cu gândul departe.

—Ce te frământă?

—Nimic, răspunse după câteva secunde, doar că ziua asta a fost nesfârșit de lungă.

—Ha! exclamă ea aproape în batjocură. Să vezi ce zile lungi vei avea, când vei face un copil care va plânge toată noaptea.

Aman râse scurt și dădu pe gât restul ceaiului. 

—Deci, dragul meu, începu ea după ce așezase ambele cești goale pe măsuța de cafea, ce ai de gând să faci?

—În timp ce tu erai cu copilul, am mai sunat două fete, zise el și se întinse pe canapea, lăsându-și capul în poala ei. Una, Jessica, se va ocupa de cheltuielile mașinii pentru două luni și Phoebe o să-mi cumpere mâncare. Tatăl ei deține un restaurant, deci nu va fi așa de costisitor nici pentru ea.

—Și unde vei locui, genialule? îl întrebă mângâindu-l pe cap.

—Pentru asta o am pe Scarlet. Zău, Veronica, nu aș renunța la fătuca asta pentru niciuna de pe planetă. Dacă te uiți la ea, pare așa de inocentă și drăguță, știi tu genul acela de fată cărei îi plac florile și ciocolata. Dar dacă ajungi s-o cunoști, îți dai seama că aparențele nu au înșelat niciodată mai tare ca în cazul acestei mici târfe. Ba nu, nu e o târfă, se corectă el și își reluă monologul. Este ceva ciudat la ea. Nu am fost niciodată surprins când o fată mi se arunca la picioare, dar cu ea e diferit. Am senzația că nu există pe lumea asta nimic ce aș putea să-i cer și ea să nu facă. Zici că niciodată nu e mai fericită ca atunci când îi fac rău.