Iubirile lui Aman

Capitolul 6

Aman își susținea plictisit obrazul cu pumnul și asculta poveștile bucătăresei familiei Martin. Mai bine zis le auzea pentru că de ascultat, nu prea asculta, ci o înjura în gând și speră să facă un infarct și să moară.

—Care-I povestea ta, Harry?

Încă nu se obișnuise să fie numit Harry. I se părea un nume tâmpit și deloc demn de el și nu putea să înțeleagă ce era în capul lui în momentul în care optase pentru acesta. Ridică privirea modestă cu care reușise să se obișnuiască oarecum și răspunse pe un ton umil:

—Nu-mi place să vorbesc despre trecutul meu, este un subiect pe care nu-l deschid niciodată.

—Probabil nu ai avut niciodată persoane care vor să-ți asculte povestea, îi zise femeia pe un ton blând și își așeză mâna peste mâna lui.

Cu greu, dar rezistase impulsului de a-și retrage mâna din strânsoarea plină de afecțiune a femeii cu aer de bunicuță. Cocul cărunt înconjurat de agrafe negre îi amintea de propria lui bunică și ochelarii cu ramă groasă îi scoteau în evidență ochii mari și albaștri.

Detesta să fie atins, detesta gesturile de afecțiune și emoțiile umane erau de cele mai multe ori marionetele lui. Totuși era un actor foarte bun și se băgase în tot acest joc,a vând un singur scop: să câștige încrederea tuturor din casa aceea și să pună mâna pe informație.

—Probabil că aveți dreptate, chiar simt nevoia să povestesc cuiva viața mea.

Făcu o pauză pentru a inventa o poveste dramatică de la A la Z, dar nimic nu-I veni în minte. Probabil era doar foarte obosit. Cum creativitatea și imaginația lui fără margini, în seara aceea îl cam lăsaseră de izbeliște, decise să-I spună o parte din povestea lui de viața. Oricum, bătrâna nu va afla niciodată că vorbește de fapt cu fiul unuia dintre cei mai influenți oameni din lumea arabă.

Înainte să deschidă gura se întrebă dacă Ahmad ar fi de acord cu sinceritatea lui față de o străină, dar apoi își aminti că nici tatăl său nu are de unde să știe cu cine și ce discută el.

Trebuia, desigur să adapteze povestea proprie la situația lui Harry.

—Când eu și cu sora mea eram mici, mama noastră ne-a abandonat și așa am ajuns în stradă. Nu știu nici astăzi unde este și dacă mai trăiește „și nici nu mă interesează", adăugă în gând, dar tata mi-a spus că plecase pentru că nu mai făcea față unei vieți așa de mizerabile. Tata a murit la scurt timp, iar eu am rămas singur cu sora mea.

Femeia își întări strânsoarea și se trase și mai aproape de el. „Du-te de aici, miroși a ceapă călită"

—Bănuiesc că a fost foarte greu pentru tine. Sora ta unde este?

„Asta mă întreb și eu." Yaminah nu-l sunase deloc în ultimele două zile cu toate că îi lăsase vreo două apeluri.

—Sora mea a murit. Într-o zi a căzut, s-a lovit la cap și medicii nu au putut să facă nimic pentru ea.

Îi venea să râdă de expresia tristă a bătrânei așa că luă o gură de apă. Simțea o nevoie profundă să dea pe gât și altceva în afară de apă, dar de trei zile stătea închis în casa familiei Martin și făcea tot ce-l ruga William. Abia reușise să-și aprindă o țigară în mijlocul nopții când toți se culcaseră. Trebuia să meargă acasă pentru vreo două zile, să se relaxeze puțin și să iasă noaptea în oraș.

—Îmi pare tare rău pentru tine, dar e bine că ai ajuns în casa domnului Martin, viața ta se va schimba.

„Și a lui" gândi Aman și nu-și putu reține un zâmbet.