Iubirile lui Aman

Capitolul 42

—Dacă o aveam și pe Fadilah cu noi? zise Scarlet și înghiți în sec. Aman îi făcu semn să tacă, întrebarea îl obseda și pe el și nu voia să o audă în afara minții sale. Scarlet se ridică în șezut și lăsă cartea la o parte, oricum nu se putea concentra la lectură.

—Vorbește cu mine! strigă ea, pierzându-și răbdarea. Era să mor astăzi!

—Dar nu ai murit, răspunse el cu o indiferență plictisită și din nou admira aleea de piatră și trandafirii care se vedeau așa de frumos prin fereastra mare a dormitorului. Lumina lunii, amestecată cu felinarele vintage din grădina de flori făcea priveliștea și mai magică decât era în mod natural.

Scarlet mai deschise gura de câteva ori, dar privirea de gheață a soțului său o făcea s-o închidă la loc de fiecare dată. Lui Aman nu-i plăcea niciodată să o audă cum se vaită și cum se plânge de tot ce face sau nu face el, dar de data aceasta, era vorba de altceva. Scarlet simțea asta. Îl cunoștea deja prea bine și nu o dată reușise să-i descifreze starea de spirit cu lux de amănunte fără ca el să fie nevoit să deschidă gura măcar. În seara aceea, Aman nu era plictisit sau sătul de ea, nu se gândea că i-ar fi mai bine în compania altei femei. În niciun caz. Lui Aman îi era frică, pentru prima dată, Scarlet citise frică în privirea și gesturile lui. Toată ființa lui emana teamă, nesiguranță, poate chiar un strop de reproș făcut propriei persoane. Picătura care a umplut paharul și a confirmat toate suspiciunile ei, era faptul că în noaptea aceea, Aman o adusese pe Fadilah să doarmă cu ei. Adormise cu ea în brațe și lui Scarlet niciodată nu-i păruse mai vulnerabil. Pe Aman nu-l speria nimeni și nimic, dar când venea vorba de Fadilah se schimba în totalitate; de la tonul vocii până la mimica feței. Scarlet era sigură că Aman nu poate să iubească, dar se înșelase. O iubea pe Fadilah cu toată ființa lui și chiar dacă nu își petrecea prea mult timp cu ea, în acele câteva ore, lumea din jur dispăruse în totalitate. Îi plăcea să se închidă cu fiica lui într-o bulă de cristal, crease o lume paralelă numai pentru ei doi. Rareori se întâmpla ca Scarlet să aibă și ea acces acolo și de obicei aceste rare ocazii se datorau Fadilei care voia să stea cu amândoi.

              A doua zi, după ce sperietura îi mai trecuse și nesiguranța dispăruse total din conduita lui,  Aman acceptase auto-invitația lui Mike Johnson în casa lor. Îi spusese Ninei să nu gătească nimic special  , și să se rezume la cornulețe însiropate care-i plăceau Fadilei așa de tare.

—De ce n-ai refuzat? Puteai să inventezi o scuză oarecare, îi reproșă Scarlet, strângând cordonul halatului de baie.

—Credeam că ești la duș, zise el cu gândul în altă parte și trecu pe lângă ea.

—Am fost. Aman nu mă mai umili. Nu o vreau pe femeia asta aici.

—Eu decid cine vine la noi, nu tu. Irene te place foarte mult, ba chiar a spus că ar dori să te cunoască mai bine.

Scarlet făcu o grimasă ironică.

—Sentimentul nu e reciproc, zise cu dispreț și  începu să-și perieze nervoasă părul lung până la umeri.

—Destul de rău. Fă-te frumoasă și... ne vedem deseară.

Ca de obicei, nu-i dădu ocazia și timp suficient ca să răspundă și ieși din dormitor. Scarlet aruncă furioasă peria în ușă și îl blestemă printre dinți. „De ce mă încăpățânez să lungesc căsnicia asta? Suntem un cuplu, numai în acte."  Sângele îi fierbea în vene și ea închise pleoapele încercând să-și limpezească gândurile și să-și calmeze respirația. De când se mutaseră împreună cu aproape doi ani în urmă, ea suferea de o groaznică disonanță cognitivă și un disconfort psihic intens. Uneori visa că este trasă în două părți opuse, de niște dragoni cu gheare lungi și murdare de sânge și noroi. Urla și țipa în timp ce corpul i se descompunea și de fiecare dată se trezea transpirată și mai obosită decât era când se culcase. Nu putea să înțeleagă coșmarul acela care se tot repeta cel puțin o dată la două sau trei săptămâni așa că fără că Aman să afle, apelase la un psihoterapeut.