Iubirile lui Aman

Capitolul 17

Aman urmărea ascuns de după ușa între-deschisă discuția aprinsă dintre William și Scarlet, zâmbind în sinea lui. Fata aceea era așa de vulnerabilă și în același timp, așa de rebelă, încât până și pe el reușise să-l impresioneze această combinație atât de destructivă.

—Arabella poate orice, ea este ambițioasă, deșteaptă și descurcăreață, striga Scarlet cu frustare nemascată. Eu ce sunt, cum mă percepeți voi? Mă considerați o proastă, o naivă, o tocilară timidă.

—Nu, draga mea, încerca William să-i explice cât de tare se înșală. Ești diferită de sora ta, într-adevăr și simt că trebuie să te protejez mai tare.

—Până și iubitul mi l-ai ales tu, continua ea, ignorând explicația lui, și m-ai cuplat cu cel mai mare idiot care a pășit vreodată pe acest pâmănt. Nu știe nici măcar ce să-mi spună când ne întâlnim, nu are nimic masculin în el. Asta vrei pentru mine?

—Draga mea, Andy e băiatul potrivit pentru tine. E liniștit, cuminte, are grijă de tine.

—Eu nu vreau să aibă grijă de mine! Pot avea grijă de mine și singură.

Aman asculta fascinat. Scarlet era acum o țintă extrem de ușoară și accesibilă. Trebuia să recunoască, cel puțin față de sine că se înșelase în privința ei. Scarlet nu era timidă, era doar o chestiune de „auto-îndeplinirea profețiilor." Ea știa, simțea că este percepută de către cei din familia ei, drept o persoană slabă, naivă, fără coloană vertebrală și prin urmare, își intrase în rol și se comporta conform expectațiilor lor. Era dezechilibrată, asta observase Aman de la o poștă, dar nu era deloc timidă. Timiditatea aceea era de fapt o mască, o mască în spatele căreia se ascundeau trăsături mult mai interesante, dar inhibate. Aman adora să scoată la iveală ce-i mai rău din oameni, deci abia aștepta să descopere ce se ascunde după masca lui Scarlet.

—Arabella a avut mereu o grămadă de iubiți, unul mai frumos și mai interesant ca altul. Eu m-am ales cu un idiot ca Andy față de care nici măcar nu mă sint atrasă.

—Nu mai țipa, Scarlet, te rog, amândoi știm foarte bine că Arabella știe să facă față acelor bărbați „interesanți", lucru de care tu nu ai fi capabilă.

Fata se întoarse pe moment cu spatele, încercând să-și ascundă lacrimile care apăruseră în ochii ei verzi și trase aer în piept.

—Asta crezi, că eu nu sunt în stare?

Aștepta o clipă răspunsul lui William, dar când acesta întârzia să apară, înțelesese că și tăcerea e un răspuns și îi zise cu o privire plină de ură și dispreț:

—Te voi face să-ți retragi cuvintele astea. Își voi arăta de ce sunt în stare, atât ție, cât și Arabellei.

Spunând acestea, se întoarse din nou cu spatele, dar de data aceasta, înaintă grăbită spre ușă, ignorând țipetele autoritare ale lui William. Aman avusese timp suficient să se îndepărteze de birou și Scarlet, care își ștergea lacrimile într-un mod cumpulsiv, nici măcar nu-l observsase.

Îi urmări traiectoria și presupuse că fata o luase spre camera ei, dar știa că nu era o idee bună s-o urmărească. Dacă intuiția nu-l înșela nici de această dată, Scarlet avea să-și părăsească iubitul în următoarele zece minute.

Se retrase și el în camera pe care i-o pregătise menajera din ordinele lui William. Îi explicase că în clădirea micuță din spatele curții se fac ceva reparații și că trebuie să-l mute de acolo, iar William are suficientă încredere în el pentru a-l lăsa să locuiacă cu el și cu fetele sale. Se aruncă pe patul matrimonial care îi amintea puțin de cel pe care dormea acasă și își întinse oasele. Ceea ce-i spusese Nicollo nu-i mai dădea pace. Era conștient că ceea ce are el de făcut, nu e chiar mare lucru, dar nici nu se așteptase că Ahmad încă îl mai testează după atâția ani. Faptul că preferase să-i aleagă el un soț Yaminei era o altă dovadă a faptului că nu are încredere maximă în el și nu-i plăcea asta deloc.