Iubirile lui Aman

Capitolul 32

Ahmad se plimbă cu mâinile în buzunare  dintr-un capăt al camerei în celălalt. De câte ori își propusese să vândă casa aceea și să se mute într-una nouă. Una fără trecut, fără amintiri. Trecuseră atâția ani, se întâmplaseră atâtea lucruri și el încă-și mai amintea de soția lui. Se întreba deseori cum ar fi fost dacă ea ar fi cu ei acum, cu el, mai bine spus. Îi păstrase toate lucrurile, toate bijuteriile, cărțile, absolut totul. Îl mințise pe Rasheed, când îi spusese că aruncase totul. Nu aruncase nimic, doar adunase totul într-un sac și sacul îl ascunsese în pod. Uneori când pe vedea pe Yaminah atât de posomorâtă și curioasă de ce s-a întâmplat cu femeia care îi dăduse viață, voia să o ia cu el și să o ducă în pod să-i arate lucrurile ei. I-ar fi plăcut să vorbească cu Yaminah despre Malak, dar nu voia să-și calce pe orgoliu. Zâmbea uneori la rodul propriei imaginații. Ar fi fost așa de plăcut să vorbească cu fiica despre mamă. Cine era mai apropiat de ea, decât Yaminah? Îi semăna atât fizic, cât și psihic. Poate avea s-o facă într-o zi, dar nu acum. Era prea devreme, atât pentru el, cât și pentru ea. Singurii care știau totul( în afară de faptul că ascunde lucrurile lui Malak în pod) erau Rasheed cu Bill, dar aceștia cel puțin se prefăceau că-l cred când se jură că a trecut peste. 

Se ura când își amintea de toate prostiile pe care le făcuse numai să o păstreze lângă el. De câte ori îl implorase Rasheed să-i redea libertatea pentru că ea nu-l va iubi niciodată? El nici nu voia să audă. O tratase cât putu de josnic pentru a-i atrage atenția. Nu-i plăcea să-i facă rău, deoarece, rânind-o pe ea, se rănea pe sine, dar nu știa cum altfel să se apropie de ea.

Malak se zbătea în brațele lui, încercând să se elibereze, dar lui Ahmad nu-i păsa nici de strigătele ei și nici de privirile curioase ale oamenilor care se adunaseră să vadă ce se întâmplă. O târî până acasă și o aruncă la podeaua din piatră a curții din spate. Doar mâinile împiedicaseră,  altfel inevitabilul contact dintre chipul ei dalele colorate.

—Te urăsc, de ce nu mă lași să plec?! striga ea cu fălcile încleștate târându-și corpul spre cel mai apropiat colț.

—Unde voiai să mergi? strigă el și o apucă de păr. Servitoarele priveau îngrozite scena care se derula în fața lor și nu știau cum să reacționeze. Ahmad se întorsese spre ele și urlă să dispară din peisaj. Abia atunci femeile se dezmeticiră și o luară fiecare în altă direcție, dar aruncând din când în când o privire peste umăr, temându-se pentru Malak.

—Am vrut să fug cât mai departe de tine, măcar pentru câteva ore, îi țipa ea în față, sătulă să tot inventeze scuze. Până la urmă nici el nu era prost și nu avea de ce să-l trateze ca și cum ar fi.  Privirea lui se contopi cu a ei și ochii lor își aruncau reciproc săgeți de foc.

—Voiai să fugi? repetă el. Unde?

—Nu conta, voiam să scap de tine pentru câteva ore, rosti ea cu ură. M-aș fi întors, nu-ți face griji, zâmbi ea cu ură, dar dacă mi l-ai da pe Aman nu m-ai mai vedea niciodată, se grăbi să adauge. Ahmad înghiți în sec, cuvintele ei îl răneau, dar se forță să-și readucă zâmbetul pe buze.

—Poți să uiți de asta, pentru că nu se va întâmpla, zise răutăcios. Dacă vrei să pleci, pleacă. Ușa e deschisă, dar nu-mi vei lua copilul cu tine. Malak voia să riposteze, dar Ahmad nu-i dădu această șansă și o pălmui puternic peste obrazul drept.

—Numai asta mă ține lângă tine: frica, zise ea cu ochii înlăcrimați, atât din cauza durerii fizice, cât și  din cauza furiei și disprețului puternic pe care-l simțea. Frica și Aman. Nu mi-aș părăsi copilul niciodată și tocmai pe asta pariezi tu! Îmi spui că sunt liberă să plec, dar nu mi-l dai și pe fiul meu.