Iubirile lui Aman

Capitolul 22

Doctorul îl informase pe Aman că nu are de ce să-și facă griji, deoarece starea fetei era bună. Îi spusese totuși că Yaminah avusese un noroc enorm că fusese găsită la timp. Pentru orice eventualitate, îi făcuse o spălare de stomac și îi recomandase niște pastile în cazul în care îi va veni să vomite.

Spre ușurarea ei, Aman nu mai deschise subiectul „băiatul de care e sora lui îndrăgostită", ci își petrecuse tot drumul spre casă discutând la telefon cu Nicollo. Acesta voia să știe dacă poate să vină la nunta lui Yaminah însoțit de iubita lui.

—Nu știam că are iubită, comentă Yaminah plictisită să tot privească pe geam.

—Da, are, răspunse Aman plictisit, dar garanțiile mele la telefoane durează mai mult decât relațiile lui.

—Exagerezi.

—Punem pariu pe o sută de dolari că în trei săptămâni o va înșela și se va termina totul?

—Eu cred că va dura măcar o lună, își dădu ea cu părerea, dar fie; hai să punem totuși pe cincizeci și nu o sută.

—Cum vrei, dar vei pierde oricum.

***

Aman se ținuse de cuvânt, își zise Yaminah când în ziua nunții, Ahmad însuși venise s-o trezească cu un zâmbet larg pe față. Toată casa era plină de oameni care alergau de la un capăt la celălalt. Femeile aduseseră platouri pline ochi cu prăjituri și torturi, cântau și dansau, radiind de bucurie, de parcă ele erau cele care urmaseră să se mărite.

Ahmad pentru a echilibra măcar puțin dorințele sale și dorințele fetei, acceptase spre dezamăgirea Samirei să sare peste baia turcească pe care Yaminah ar fi trebui s-o facă dimineața, înconjurată de toate femeile din familie și de asemenea peste noaptea de henna. Nu-i surăsese nici ideea că fiica sa va purta o rochie de mireasă tipică occidentului, dar aparent, dintr-un motiv ciudat, mama lui Omar adora această vestimentație și nu voia să intre în conflict cu familia ginerelui său-nu încă. Dacă, însă va afla că Yaminah nu are parte de tot confortul cu care fusese obișnuită și nu este tratată ca o regină, își va lua „fetița"-așa cum îi plăcea lui s-o numească, înapoi.

Ajunsese la o înțelegere cu Omar sau mai bine spus, cu familia acestuia( pentru că pe Omar nici măcar nu-l văzuse în ultima săptămână, iar mama lui se scuzase rușinată, spunând că fiul său fusese nevoit să plece din țară pentru câteva zile) ca Yaminah să poarte într-adevăr rochia de mireasă în cea mai mare parte a serii, dar să se schimbe de două ori în vestimentații tradiționale.

De pictarea mâinilor cu henna, nu scăpase, însă și nici de aurul strălucitor, dar greu cu care orice mireasă musulmană trebuia împodobită. Yaminah nu se opunea și nu comenta la nimic. Ahmad interpretase tăcerea ei ca pe un semn bun, dar adevărul era altul. Fetei nu-i mai păsa de absolut nimic, nici măcar de noaptea nunții care până atunci o înspăimăntase la culme. Era înconjurată toată ziua de o grămadă de femei venite din Algeria, femei pe care nu le văzuse niciodată până atunci. Mai toate erau verișoare și mătuși. Trăgeau de ea, o aranjau, o machiau, secănd-o într-un final de puțina energie pe care o mai avea în corp.

Ahmad era și el într-o continuă mișcare. Era îngrijorat că nu invitase o familie cu care tatăl său, răposatul Tahir se aflase în relații bune.

—Tata, stai jos și odihnește-te puțin, îi sugerase Aman, singurul care nu-și făcea griji de absolut nimic și înfuleca prăjituri și sărățele relaxat. Știi că ai probleme cu inima, doar nu vrei să ți se facă rău tocmai la nunta fiicei tale.

Îi trase un scaun și îl rugă să se așeze măcar pentru câteva minute.

—Samira mi-a vorbit azi dimineață despre fata unei vecine de-a ei.