Iubirile lui Aman

Capitolul 50

După ce-I ignorase primele șapte apeluri, se decise totuși să răspundă la al optulea. Scarlet era cu siguranță o femeie sâcâitoare. Irene adormise lângă el și nevrând s-o trezească, trase pătura la o parte și se ridică din pat. Ieși pe balconul cu vedere la plajă și răspunse fără prea mult chef.

—Oare ce mai e de această dată? Întrebă iritat și oarecum plictisit. Trecură câteva secunde până Scarlet deschise gura.

—Te-am sunat pentru că tatăl tău a făcut un atac vascular cerebral și medicii nu-I mai dau nicio șansă.

—Ce?! Făcut el, trezind-o și pe Irene care somnoroasă, își învelise corpul gol în cearceaful alb și se îndreptă spre el. Își apropie urechea de telefonul lui Aman și încercă să audă despre ce este vorba și ce-l tulburase pe el așa de tare.

—E acasă? Întrebă, adunându-și hainele aruncate aiurea prin cameră.

—Da... încă da.

—Vin acum, zise și îi închise telefonul în nas. Îi povesti în grabă lui Irene ce se întâmplase fără a-I da timp suficient să proceseze informațiile pentru a mai pune întrebări și ieși în grabă din casă. Fugi la mașină și porni din loc în grabă.

***

O găsi pe Scarlet cu Fadilah, care plângea speriată și confuză în poala mamei sale. Nu se opri, însă la ele și fugi sus pe scări, sărind uneori două sau trei trepte, vrând să-l mai prindă pe Ahmad în viață. Intră în dormitor, unde o zări pe Yaminah așezată pe marginea patului ținând strâns și afectuos mâna lui Ahmad în mâna ei. Încerca să nu plângă, lupta cu lacrimile, probabil nevrând să-I dea lui Ahmad de înțeles că-I plânge déjà inevitabilul sfârșit. Aman neluându-și privirile de la chipul aproape împietrit, palid și tras al tatălui său, se apropie de pat și se așeză încet, nevrând să-l sperie sau tulbure. Ahmad deschise ochii cu greu și-l studie pe Aman amănunțit de parcă ar fi vrut să spună ceva, dar nu izbutea. Bărbatul se luă după sora lui și-l prinse pe Ahmad de cealaltă mână. Atunci Ahmad vorbi cu greu.

—Unde ai fost până acum? Îl întrebă cu evident regret în voce. Aman îi evită privirea, rușinat, dar Ahmad profitând de puțina energie rămasă, continuă. Numai prostii faci, copilul meu. Îți bați joc de viața ta, de Scarlet și chiar dacă nu realiezi, îți bați joc și de Fadilah.

—Tată, I se adresă Aman incomod, lasă asta, nu e important acum. Se întoarse apoi spre Yaminah. De ce nu-l duc la spital?

—Refuză, răspunse Yaminah supărată. Nu mai vrea să trăiască, zise și buza de jos îi tremură.

—Malak, rosti Ahmad slab și pentru câteva clipe, deschise ochii suficient de tare pentru a a-și arăta lacrimile care I se împingeau după pleoape în tot acest timp. De când nu mai e aici, eu nu am trăit deloc.

—Vorbești de mama, zise Yaminah cu duioșie și se aplecă asupra lui. Știu că nu e momentul ideal, dar și ea fu la fel de conștientă ca toată lumea că Ahmad va muri și era ultima ei șansă de a afla adevărul.

—Unde e mama? Ahmad privi spre Aman, sperând că acesta ca de fiecare dată îi va spune surorii sale să uite de „cățeaua aia" așa cum îi plăcea lui s-o numească pe cea care-I dăduse viață. Spre surprinderea și ghinionul său, de data aceasta Aman tăcu și aștepta răspunsul. Închise pleoapele de câteva ori pentru a mai face rost de ceva energie și cu greu, vorbi.

—Mama voastră e moartă, zise într-un final și cuvintele sale și sensul lor, îl cutremurară și pe el. Era una când își zicea asta în gând, dar era cu totul altă poveste acum că o spunea cu voce tare. Până și Aman se arătase surprins și șocat de informația primită. Yaminah la fel, rămase blocată deasupra tatălui său, neștiind ce să spună. Deschise gura de câteva ori, dar nu izbuti să scoată vreun sunet.