Iubirile lui Aman

Capitolul 10

Ahmad se arătă mulțumit de informația oferită de fiul său, dar nu se putu abține să nu-l certe din cauză că acesta pur și simplu plecase fără a-i cere fetei să țină legătura pentru a afla și mai multe. Aman făcu o grimasă, lucru pe care nu și l-ar fi permis niciodată dacă erau față în față. Niciodată nu era deplin satisfăcut din nimic. Adevărul e că și Aman se gândise la acest aspect doar că parcă nu-i venea să se întoarcă doar pentru a-i cere fetei și mai multe informații, mai ales că era evident că fata nu știa cine știe ce.

Ca să-și satisfacă tatăl, îi promise că se va întoarce în cartierul acela fantomă, cât de curând posibil, dar mai întâi voia să se ocupe de Yaminah.

—Prea târziu, i-o tăie Ahmad, i-am găsit eu soț.

—Ce?! Răcni Aman, parcă ne-am înțeles că e responsabilitatea mea.

—Îmi pare rău, zise Ahmad ironic, dar tu păreai mai preocupat de fetele lui Martin decât de sora ta, iar eu nu voiam să pierd timpul.E vorba de fetița mea totuși. Știi cât e sensibilă. Îmi era foarte greu să găsesc pe cineva potrivit pentru ea.

—Pe cine i-ai găsit? Întrebă Aman învins știind că oricum nu are rost să se contrazică cu bătrânul Al Fayed, deoarece numai el ar fi avut de pierdut.

—Omar Rachid. E un bărbat educat, umblat prin lume și manierat. Yaminah va fi în mâini bune InshAllah. A terminat facultatea de Economie-Management și Afaceri internaționale. Are și doctorat, o firmă privată și afaceri în toată țara.

—Câți ani are? Se interesă Aman curios. Tipul părea prea perfect.

—Cu riscul de a te surprinde, are doar douăzeci și opt. Firma într-adevăr a fost o moștenire lăsată de tatăl lui, care s-a stins înainte de vreme, dar băiatul e foarte inteligent și echilibrat.

—M-ai surprins, ce să zic...

—Nu vreau să-mi mărit fiica cu un moș. Vrea s-o dau de soție cuiva, nu de văduvă. În fine, vreau să vii mâine acasă și să fii de față când îi voi comunica surorii tale decizia mea.

—Nu va reacționa foarte bine.

—Știu, de asta vreau să vii și tu acasă. Ai zis că Martin e plecat. Profită de libertatea pe care o ai...Harry, zise Ahmad și apoi râse cu poftă. Tare ți se mai potrivește numele.

***

Înainte să plece, se opri să discute cu Scarlet. Spre bucuria lui, fata nu mai era așa de speriată când se afla în preajma lui. Nu voia să strice puținul pe care-l cădise cu ea grăbindu-se prea tare, așa că își luă la revedere și o anunță că se va întoarce a doua zi. Aman iubea femeile și cu greu se abținea să nu pună mână, deci trebuia mereu să-și amintească faptul că Scarlet nu e doar o altă piesă de colecție. De la ea voia mai mult decât satisfacerea trupească. Avea nevoie de ea să-și ducă misiunea la bun sfârșit.

Când ajunse acasă, o găsi pe Yaminah zâmbind până la urechi, ceea ce era o dovadă că Ahmad nu deschise încă subiectul.

—Gustă, zise ea oferindu-i o brioșă.

—Nu vreau, mormăi Aman, dar Yaminah era prea încântată de creația ei pentru a renunța și-i îndesă una în gură.

—Ei, ce zici? Ridică ea sprâncenele, ignorând iritarea de pe fața lui.

—Da, e bună...Yaminah, tata e acasă?

—Da, s-a închis în camera lui și citește ziarul.

Fiind chiar surprins de calitatea brioșei făcute de sora lui, mânca cu poftă și cealaltă jumătate care rămase pe masă și o luă pe scări.