Iubirile lui Aman

Capitolul 58

Rasheed îl anunțase că i se născuse fiul cu doar câteva ore în urmă, dar Aman rămase destul de indiferent. Cu privirea pierdută în spațiu, el se gândea la total altceva. Nu se putea bucura de nimic, nici măcar de venirea pe lume a fiului său, atâta vreme cât știa că Bill trăiește bine mersi. Se adunaseră atâtea resentimente, atâtea regrete și atâtea întrebări fără răspuns în sufletul acestui bărbat, încât îi era greu să se suporte pe sine însuși. Nu avea cine să-l consoleze sau să-l asigure că totul va fi bine. Îi lipsea până și Scarlet și veșnicele ei reproșuri să cicăliri. Nu îi lipea ea ca femeie, căci nu o iubise niciodată, dar casa ea goală fără ea și fără Fadilah. Cu o noapte în urmă, pentru prima dată de la moartea ei, își făcuse curaj să intre în camera lăsată neatinsă și un sentiment necunoscut îi invadase tot corpul. Luase în mână fiecare jucărie în parte și la ursulețul roz pe care scria „mama și tata" se opri mult timp. Obosit și secat de puteri, se întinse pe covorul alb puțin prăfuit și se ghemui într-o poziție fetală. Strânse ursulețul roz la piept, amintindu-și ziua în care Scarlet cumpărase fericită jucăria și o dăruise Fadilei. Îi veni apoi în minte faptul că i se născuse și fiul. Apropie jucăria și mai tare de pieptul său și-și lipi buzele de ea. „Unde e familia mea?" gândi cu nostalgie și o stranie disperare. „Ce s-a ales de ea?" Își petrecuse noapte acolo. Era modul său prin care reușise măcar pentru acele câteva ore să o simtă pe Fadilah aproape. Avea momente, și nu puține, în care și-ar fi dorit să fie alături de ea, însă era conștient că dacă raiul chiar există, fetița e acolo, iar el sigur nu avea nicio șansă să intre în acel loc.

***

După al treilea pahar de Whiskey simțea că nu mai face față tensiunii, durerii și în primul rând singurătății. Casa aia era enormă și goală. Nu mai era nimeni acolo în afară de el și ocazional, Rasheed. Yaminah venea destul de rar, căci fiind însărcinată în luna a noua nu se deplasa foarte ușor și Omar... ei bine, cei doi nu se aveau la inimă. Luă telefonul în mână și căuta numărul singurei persoane de care avea cu adevărat nevoie: Irene. Aceasta îi răspunse fără prea mult chef și Aman sesiză imediat răceala din vocea ei. Ultima dată când o sunase, aceasta îi spusese mai mult sau mai puțin direct să se refacă înainte. El reprezenta pentru ea un prilej de distracție și nimic mai mult, prin urmare nu avea motive să-l viziteze în starea în care se afla atunci. Surprinzător, acceptă invitația și treizeci de minute mai târziu, o zări prin geamul dormitorului intrând pe poartă. Simți o emoție intensă în momentul acela ca și cum Irene era salvarea lui. „Când am decăzut așa?" gândi el. Niciodată nu depinsese de alți oameni, cel puțin nu emoțional. În afară de sine și de Fadilah, nu iubea pe nimeni și era mai mult decât mulțumit. Acum i s-ar fi aruncat la picioare femeii care cu pași semi alergători se îndrepta spre intrarea în casă.

Când îl văzu stând în fața ei, slăbit și tras la față, se opri în ușă. Nu era Aman cel pe care-l cunoscuse și nu era foarte încântată de ideea să-și petreacă timpul cu acest străin. Ce putea să facă cu el? Era o ruină, da, Aman cel fermecător și carismatic dispăruse. Rămăsese la fel de frumos, dar era o frumusețe seacă, plată, ca o suprafața de masă fără nimic pe ea. Da, asta era Aman. Ea mereu susținuse și în discuțiile ei cu Mike că succesul pe care acesta îl avea cu femeile nu se datora frumuseții, ci farmecului din spatele acesteia. Frumusețea fără farmec, era ca o copertă de carte lipsită de pagini. Atrăgea, dar nu puteai face multe cu ea.

-Dacă nu mă sunai tu, te sunam eu zilele astea, zise puțin nenatural și se apropie precaută de el. Aman îi urmări mișcările. Poate el se schimbase și îmbătrânise în câteva luni mai mult decât o făcuse în ani de zile, dar Irene părea să fi întinerit. Era frumoasă și elegantă, iar rochia albă care-i trecea de linia genunchilor îi scoate pielea bronzată în evidență. Pielea era singurul element care-i trăda vârsta reală, căci ochii ei păreau mai tineri ca ai lui, vocea îi suna melodios și suav, iar mișcările-i grațioase păreau că aparțin unei fetițe de douăzeci de ani. Privirea îi alunecă pe sticla de Whiskey pe jumătate goală de pe o tavă aflată la câțiva metri de ei.